PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: America ”decreţeilor”

Cum să ucizi, din dragoste de viaţă

Decizia Curţii Supreme a Statelor Unite, luată cu votul unei majorităţi a judecătorilor conservatori, de a revoca dreptul la avort al femeilor, este socotită una ”istorică”. Într-adevăr, aşa şi este. Noi, românii, care am trecut prin politica pro-natalistă a regimului Ceauşescu, ştim acest lucru. Judecătorii americani au revocat astfel o hotărâre anterioară a Curţi, din 1973, care garanta de acum jumătate de secol, dreptul femeilor de a avorta. Spre deosebire de România comunistă, întreruperea sarcinii nu este însă socotită ilegală. Nu e o lege federală, în acest sens –  fiecare stat avînd dreptul de a interzice, a limita sau a permite avortul prin propriile legi. Curtea a adoptat, de fapt, cu 6 la 3, o lege a statului Mississipi, care interzice avortul după 15 săptămîni de sarcină.

Raţiunile judecătorilor americani n-au fost deloc aceleaşi cu ale lui Nicolae Ceauşescu, care dorea creşterea populaţiei României, pentru a avea ”braţe de muncă” pentru politica de industrializare a regimului. Avorturile şi orice acţiuni care le precedau erau drastic pedepsite de lege şi limitate la cazuri excepţionale, iar niciuna dintre zecile de mii de drame ale mamelor moarte prin întreruperi nereuşite de sarcină, n-a reuşit să înduplece regimul; nici măcar faptul că ţara noastră ajunsese să ocupe locul de frunte în topul mortalităţii materne Nici naşterea cetăţeanului cu numărul 20 de milioane nu a liniştit politica regimului.

Judecătorii americani au socotit, în conformitate cu doctrina conservatoare, că fătul e aparte de corpul mamei sale şi are dreptul său propriu la viaţă, care nu poate fi întrerupt unilateral de decizia maternă. O influenţă hotărîtoare în această decizie a avut-o judecătoarea Amy Coney Barrett, care a înlocuit-o pe predecesoarea sa, celebra şi respectata judecătoare Ruth Bader Ginsburg, al cărei deces neaşteptat i-a dat prilejul lui Trump să treacă la ultimul său act decisional ca preşedinte american: nominalizarea celui de-al treilea judecător, pe care a făcut-o la Curtea Supremă, în timpul mandatului său.

Ruth Bader Ginsburg, o progresistă înfocată, ”a câştigat admiraţia femeilor din ţară şi din lumea întreagă”, după cum spunea în alocuţiunea ei, la înmormîntarea acesteia, cea care i-a luat locul. În totală opoziţie cu ea, Amy Coney Barrett, la 49 de ani, cînd a fost nominalizată ca judecătoare la Curtea Supremă, era o conservatoare creştină şi familistă convinsă,  mamă a cinci copii, pe lîngă care a mai adoptat încă doi, din Haiti, în urma dezastrelor naturale care au lovit insula. Cea care e considerată inspiratoarea acestei decizii a Curţii Supreme a SUA a mai spus, în discursul de evocare a predecesoarei: ”iubesc Statele Unite şi iubesc Constituţia SUA”.

Numai că prea multă iubire poate sufoca. E şi cazul acestei sensibile probleme, tratată strict ideologic, din perspectivă conservatoare, mai mult decît juridic, care consacră de fapt o victorie a republicanilor, în timpul unei administraţii democrate – ceea ce provoacă stupefacţia preşedintelui Biden şi-l pune într-o situaţie deosebit de dificilă acasă, pe cît îl pune Putin cu invadarea Ucrainei peste ocean.

O decizie care a interzis avortul în Statele Unite, fusese luată unilateral de către statul Texas, cel mai conservator din toate, la 1 septembrie 2021. Ca în România lui Ceauşescu, texanii au promulgat o lege prin care li se interzicea femeilor accesul la avort ”după primele impulsuri cardiace fetale”, adică la doar şase săptămâni de la ultimul ciclu menstrual. Legea impunea ”două ecografii separate înainte de procedura de avort şi nefăcînd nicio excepţie, pentru cazurile în care sarcina rezultă din viol sau incest sau în cazurile în care starea de sănătate fetală nu permite o viaţă durabilă după naştere”. Am citat din Rezoluţia Parlamentului European din 7 octombrie 2021, referitoare la legea privind avortul din statul Texas – SUA, prin care acesta ”se alătură tuturor celor care condamnă ferm în SUA adoptarea de către organul legislativ din Texas a legii care echivalează cu o interdicţie totală a avortului, ca un atac puternic la adresa libertăţii femeilor şi ca o încălcare a drepturilor constituţionale” ale acestora.

Dar ”profunda îngrijorare” a Parlamentului European, ca în numeroase alte situaţii, n-a impresionat pe nimeni de peste Ocean, unde politica ”se joacă” la alt nivel. Un nivel la care orice exces devine posibil şi se poate consacra ca un drept constituţional: de la deţinerea şi utilizarea armelor, la excesele acţiunilor poliţiei sau manifestaţiile Black Lives Matter, care s-au lăsat cu decapitări de statui, cenzura unor filme clasice precum ”Pe aripile vîntului” şi arderi de cărţi. Pe acelaşi palier, a venit şi replica republicanilor conservatori, ca răspuns la excesul de neomarxism şi ”progresism”: ”vreţi drepturi? Păi, atunci, să ne gîndim şi la drepturile fătului nenăscut!” 

Deja, 18 state au adoptat legislaţii de interzicere a avortului şi se estimează că în curînd numărul statelor americane care vor adopta asemenea prevederi să treacă repede de jumătate din numărul lor. Ce înseamnă acest lucru pentru SUA? Pe termen lung, un adevărat dezastru – în opinia mea. Adică, o creştere explozivă a natalităţii, mai ales în medii defavorizate şi în rîndul minorităţilor afro-americană şi hispanică, deja cu o natalitate peste medie. Din propriul bigotism, ”rasa albă” din America şi-a scris propria condamnare la dispariţie.

America avortului ilegal

America nu va fi ferită de tragedii, doar pentru că e America. La scara ei, mortalitatea maternală, în urma avorturilor provocate va atinge în SUA cote apocaliptice. Tragediei mamelor le vor urma cele ale nou-născuţilor abandonaţi, pentru care sistemul de asistenţă socială din Statele Unite nu este deloc pregătit. Pe de altă parte, în mediile educate sau/şi bogate nu se va schimba mare lucru: pe de o parte, va creşte nivelul vînzării de contraceptive şi al tuturor măsurilor de prevenţie a sarcinii, iar pa de alta, cu bani, se poate rezolva orice, inclusiv un avort într-o clinică privată exclusivistă dintr-un stat american mai permisiv sau din Europa. În schimb, în suburbiile americane, în ”America profundă”, va fi jale. Alte guri de hrănit – şi nu puţine, în faţa unui sistem total nepregătit pentru a acorda asistenţă maternală (în SUA nu există nicio zi de concediu de maternitate plătit), ori de asistenţă socială neonatologică. Mame şi prunci morţi vor îngrozi statisticienii, populaţia în mediile sărace se va înmulţi exponenţial – ca şi problemele Americii, în aceeaşi spirală cu cele ale americanului de rînd. Sub stindardul unei democraţii împinse din nou la absurd, Statele Unite îşi pregătesc parcă propria apocalipsă socială.

Cînd spun asta, mă bazez pe datele statistice ale celor întîmplate în România comunistă, după interzicerea avortului, prin Decretul-lege 770 din 1 octombrie 1966, după ce la începutul toamnei fusese abrogat un decret din 1957 al lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care liberalizase avorturile.

Măsura nu a dat imediat roadele aşteptate, de creştere spectaculoasă a natalităţii, în schimb a înmulţit dramele în societatea românească. Dar, despre acestea o să scriu cît de curînd într-un alt articol – nu e loc aici. Pot să spun, ca exemplu, că în 1984, analizîndu-se evoluţia demografică din ultimii 17 ani de la interzicerea avorturilor, documentele de partid consemnau că ”rezultatele concrete identificate” nu sînt deloc mulţumitoare. Spre deosebire de anul 1975, când s-au înregistrat 19,7 născuţi vii la 1 000 de locuitor, natalitatea era în 1983 de numai 14,3 la mie. Scăderea era treptată, an de an şi nu a fost pusă de partid şi de Ceauşescu pe seama înrăutăţirea condiţiilor de trai, care nu te mai îmbia să aduci copii în acea lume, ci pe practica ”ilegală” a avortului.

Autorităţile de partid constatau că numărul avorturilor crescuse în 1983 la cifra de 421.386, în vreme ce numărul copiilor nou-născuţi fusese mai mic decît acestea, de 321.498. Din acest motiv, ”conducerea de partid” în frunte cu Ceauşescu afirmau, într-o hotărîre de întărire a măsurilor împotriva avorturilor ilegale că ”practica întreruperilor de sarcini reprezintă o acţiune antinaţională şi antisocială, ea împiedicînd dezvoltarea normală a poporului nostru”. Avortul devenea astfel o chestiune de securitate a regimului şi o treabă directă a Securităţii. Cu ce costuri, am simţit în decembrie 1989, cînd am văzut şi noi, alături de occidentalii îngroziţiţi, cum trăiau o sută de mii de copii abandonaţi în orfelinate ale groazei, adevărate lagăre, şi o sută de mii de mame zăceau îngropate la doi metri sub pămînt, victimele directe ale ”politicii demografice” a lui Ceauşescu.

În 1988, România comunistă conducea în topul ratei mortalităţii maternale, cu o rată de 210/1000. După noi, urma Albania, la mai puţin de jumătate, cu 100 la mie. Rata era de 5 ori mai mare decît în URSS şi de aproape 25 de ori mai mare decât în Iugoslavia vecină, unde se înregistrau 11 morţi la mia de mame. Puneţi ”rata românească” pe ”mama americană”, multiplicaţi şi numărul copiilor abandonaţi în orfelinate, sau pur şi simplu pe străzi şi veţi avea imaginea apocaliptică a ”decreţeilor americani”. Nu durează mult – nu mai mult decît un deceniu.