PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea/ ”Apocalipse Now”: Mai multe feluri de a muri: foamea, seceta sau frigul, războiul, sau preţurile, un nou val de Covid, sau variola maimuţei

Bomba rusească cu grîu

Cel mai nou dezastru este spectrul foamei, provocat de două motive. Ba chiar trei. Mai întîi, e seceta. ”Încălzirea globală”, declanşată de la Al Gore încoace, amplificată de isteria domnişoarei Greta Thünberg (care tace, după ce a ratat ”Nobelul pentru pace”, pentru care nici măcar n-a fost nominalizată) şi-a mulţumit propovăduitorii, prin seceta din acest an. Ea nu e, într-adevăr, o glumă – dar nu pot să-mi dau seama cît e de serioasă , deşi unele zone ale Europei sînt grav afectate. Faptul că a secat Padul în Italia nu se compară însă cu acela că, la noi, a secat lacul Amara, care a dispărut pentru că lucrările înţelepte ale unor oameni deştepţi foc i-au întrerupt alimentarea din rîul Buzău cu cîţiva ani în urmă. Da, e secetă. Dar a mai fost şi în alţi ani – şi mult mai agresivă.

O vorbă din bătrîni spune: ”dacă plouă în mai, ai mălai; dacă plouă în iunie, ai şi pîine”. Slavă Domnului, a plouat şi în mai, şi în iunie. În unele locuri, mai mult decît bine – a fost de-a dreptul viitură. Într-adevăr, sînt culturi compromise, cum e cea a florii soarelui, dar şi altele. Dar noi, prin grija guvernelor succesive, nu mai avem oricum fabrici de ulei din România – cea mai mare parte a uleiului alimentar e de import, în timp ce exportăm materia primă. ”Grădina bunicii” s-a mutat, de ceva vreme, în Ucraina, Bulgaria, Ungaria sau Austria.

E un an, fără îndoială, rău. Dar nu se poate compara, în niciun caz, cu ceea ce s-a petrecut în România în 1946. Atunci, pe lîngă o secetă necruţătoare, o lipsă a precipitaţiilor care a început din martie şi a afectat în special zona Moldovei, unde foametea care a urmat a ucis zeci de mii de oameni, puţinul grîu recoltat era rechiziţionat, ca să ia calea ”marelui frate de la Răsărit”, URSS, locul de unde răsărea soarele şi în care ni se duceau resursele. Pe lîngă secetă şi foamete, atunci în România se mai înstăpînise un dezastru, mai rău decît un cataclism natural: ocupaţia sovietică, fără îndoială comparabilă cu o lăcustă uriaşă, care se hrănea nu doar cu grîne, ci şi cu petrol, aur, lemn – practic, cu orice materie primă. Cît şi cu oameni, 80 de mii de deportaţi saşi şi şvabi, pe lîngă cei 266.000 de români prizonieri, cîţi se aflau în Gulagul sovietic, deşi armata română trecuse, de la 23 august, de partea Aliaţilor şi implicit a sovieticilor. Şi n-au venit prea curînd acasă.

Aşa că aceia care compară ceea ce se întîmplă acum cu situaţia din 1946 sînt un fel de Gore şi Greta autohtoni, cu vocaţia drobului de sare în sînge. Cît despre ”criza grîului”, e cert că ea există. O analiză a Deutsche Welle, un ”fact checking” care a analizat cum este folosită înfometarea ca armă, în războiul din Ucraina, a arătat că responsabilă pentru porturile închise şi căile de navigaţie minate din Marea Neagră este agresiunea Federaţiei Ruse în Ucraina. Dacă e ceva asemănător în perspectiva unei crize alimentare cu situaţia din 1946-47, e doar aceea că, din nou, ”fratele de la Răsărit” e cel care caută să provoace, pe fondul unei secete, o criză mondială a grîului. Pretextul sînt sancţiunile împotriva Rusiei. Federaţia Rusă încearcă, tot timpul, să demonstreze, explicit sau subliminal, că  explozia preţurilor, nu numai la cereale, dar la toate produsele, e rezultatul sancţiunilor care i-au fost impuse.
Principalii producători mondiali de grîu ai lumii sînt, în ordine, Uniunea Europeană (cu 138.900 milioane de tone), urmată de China şi India. Rusia e pe locul patru în lume, cu 75.500 milioane de tone, urmează apoi la mare distanţă Statele Unite şi Australia. Pe locul şapte, cu 33.000 milioane de tone se află Ucraina, după estimarea recoltei de anul trecut. Recoltă care asigura decalajul european şi care acum zace în depozitele asediate la propriu şi apoi jefuite de armata Federaţiei Ruse. "Preţurile pe pieţele internaţionale ne lovesc din plin şi majorează şi costurile operaţiunilor noastre", a explicat pentru DW purtătorul de cuvînt al Programului Mondial pentru Alimentaţie din cadrul ONU (WFP), Martin Rentsch. "Ucraina era sursa noastră principală de alimente, după volumul livrărilor. Sîntem însă capabili de a găsi noi surse, de exemplu India sau Canada". Rentch e mult mai serios şi aplicat decît şeful său alarmist, Beasley.

Cel puţin în cazul grîului, e cu totul fals să se creadă că o criză majoră are legătură cu sacţiunile impuse Rusiei şi că aici are vreo vină a occidentul, aşa cum se vaită unii români pe facebook, că vom muri de foame din cauza războiului. Sancţiunile nu privesc exporturile de grîu ale Federaţiei Ruse. Ruşii pot să exporte cît grîu vor. Dar nu mai vor, ca şi în cazul gazului, folosind aceste resurse, de care Europa şi întreaga lume duce lipsă, ca pe o armă. Mai mult, blochează şi exporturile de grîu ucrainean, prin asediul Odesei şi devastarea Mariupolului. Concluzia Deutsche Welle e clară: Rusia foloseşte foamea ca armă în războiul din Ucraina. "Este evident că alimentele sînt folosite ca armă de război sub mai multe aspecte", susţine şi şeful Programului Mondial de Alimentaţie al ONU (WFP), David Beasley. 

Acesta anunţase, în 2020, că ”vine o foamete de proporţii biblice”. Pe 19 noiembrie 2020, el lansa acest crunt avertisment, anunţînd o catastrofă demnă de versete din Vechiul Testament, dacă nu avea să primească miliarde de dolari în noi finanţări. David Beasley declara că agenţia pe care o conduce trebuie să strîngă 5 miliarde de dolari, ca să evite foametea mondială şi altei 10 miliarde de dolari suplimentare, pentru a hrăni copiii înfometaţi, subnutriţi din toată lumea. Probabil că i-a strîns, pentru că nu s-a întîmplat nimic, în 2021. ”Sîntem foarte, foarte, foarte îngrijoraţi”, a spus Beasley concluzionînd: „2021 va fi un an foarte rău”. Doar că n-a venit foametea, ci războiul, puţin mai tîrziu, în februarie 2022, eveniment care a pus capac unei crize economice, care se prefigura din cauza stagnării economice din timpul pandemiei.

De la începutul războiului din Ucraina, şeful WFP David Beasley avertizează din nou cu privire la o criză mondială a foametei. De astă dată, fireşte, din cauza confruntării armate generate de Rusia. Să-l credem? Cine strigă de mai multe ori ”lupul”, riscă mult. Într-un interviu din 17 aprilie 2022 la televiziunea americană CBS, în emisiunea "Face the Nation", Beasley a spus că "este evident că alimentele sînt folosite ca armă de război sub mai multe aspecte". Chiar ruşii au făcut prostia să recunoască acest şantaj imoral şi inuman, care afectează nu numai Ucraina şi ţările NATO şi UE, cu care se află în conflict deschis sau mocnit, ci întreaga lume. Şi mai ales ţările foarte sărace. Ţările din Africa, tot mai multe dintre ele prietene ale lui Putin. ”Sinucigaşul” Dmitri Medvedev recunoştea, prosteşte, că grîul rusesc e o "armă tăcută", pe care Kremlinul o foloseşte: "Securitatea alimentară a multor ţări depinde de livrările noastre", scria el la 1 aprilie pe canalul Telegram. "Se pare deci că mîncarea noastră este şi arma noastră tăcută. Nu face zgomot, dar este foarte puternică". Rusia a decis, din martie, să-şi oprească exporturile de grîu, deşi nimeni n-a împiedicat-o să vîndă oriunde acest produs. Le-a reluat abia în iunie, pentru a masca, de fapt, furturile de grîu din Ucraina ocupată.

David Beasley afirmă cam aeclaşi lucru ca şi Maria Zaharova, purtătoare de cuvînt a Ministerului rus de Externe. Aceasta l-a şi citat pe înalutul oficial ONU, la o conferinţă de presă din Moscova pe 18 mai, cînd a spus că ”deja la mijlocul lui 2020, şeful WFP Beasley ar fi avertizat faţă de pericolul unei foamete de proporţii biblice. Iar aceasta se adevereşte acum, din cauza sancţiunilor impuse Rusiei”. Acestea şi nu altceva au provocat ”întreruperea lanţurilor comerciale, logistice şi financiare, precum şi creşterea globală a preţurilor la alimente, care a rezultat în urma acesteia. Acestea reprezintă consecinţe directe ale sancţiunilor unilaterale anti-ruse şi ale ameninţării cu escaladarea în continuare a acestor sancţiuni".

Nici vorbă însă de sancţiuni la exportul de cereale. S-a afirmat clar, la reuniunea G7 care a avut loc la Schloss Elmau, în Bavaria şi s-a spus asta, în mai multe rînduri. Numai că Rusia a trecut la aceeaşi politică în exportul de grîu, ca şi în exportul de gaze naturale. Întreţine şi amplifică o criză, căreia i-a venit în ajutor natura. O recunosc ruşii înşişi: Asociaţia exportatorilor ruşi de cereale, Rusgrain Union, a postat pe Twitter următorul mesaj: "Insistăm că sancţiunile şi controalele la export nu afectează şi nu vor afecta exporturile alimentare esenţiale şi de produse agricole pentru ţările în curs de dezvoltare". Rusia poate trimite grîu, acolo unde vrea – şi vrea, în ţările în curs de dezvoltare. Nu în ţările NATO şi UE, care n-au decît să se descurce. Şi se vor descurca, pînă la umă.

Adevărata apocalipsă românească

Noi, românii, n-avem de ce să intrăm în panică: Ucraina e lîngă noi. În panică sînt mai degrabă europenii, care nu pot avea un acces atît de facil ca noi, la grîul ucrainean, la o adică: pentru ei, e vitală funcţionarea portului Constanţa, pentru exportul grînelor din ţara aflată sub asediu. Dar pentru noi, nu. Drept care, repararea a 13 kilometri de cale ferată din port şi deblocarea lor prin mutarea vagoanelor ruginite care zac pe ele, trenează de două luni şi vor mai dura vreo două. Pînă-n toamnă, dacă nu ne prinde şi iarna. Dacă nu ne ameninţă Bruxelles-ul că ne taie la PNRR.

Ucraina se numără printre cei mai mari producători şi exportatori de cereale şi uleiuri. Criza de ulei e deja ”pe piaţă” (ca preţ), şi probabil seceta din acest an o va amplifica în România. Dar e vorba de creşteri de preţuri, din  cauza faptului că acesta nu mai poate fi compensat de materia primă produsă în ţară – în acest an, nu mai putem miza, din păcate, pe floarea soarelui din România. Probabil că uleiul se va mai scumpi, dar se va găsi – poate că va ajunge la preţul din occident, aşa cum se întîmplă şi cu carburanţii, adică la 20-25 de lei litrul. Dar, repet, se va găsi – noi avem avantajul de a avea Ucraina vecină, iar ea rămîne cel mai mare producător de ulei de floarea soarelui.

La noi e un alt fel de criză. O criză de competenţe. O criză cauzată mai puţin de secetă şi mai mult de prostie. Noi înşine ne-am distrus sistemul de irigaţii moştenit din anii comunismului, printr-o ”reformă agrară” făcută cu picioarele şi aplicată cu parul, de fiecare împroprietărit în parte. Noi înşine ne-am adus în situaţia de astăzi, printr-o privatizare făcută pe principiul furtului riguros organizat de ”moşenitorii Securităţii” şi acoliţii lor, care au condus procesul, vînzînd repede tot ce era de vîndut din industria românească şi devalizînd toate fabricile de prelucrare a produselor agricole – de la cele de conserve agro-alimentare, la cele de procesare a uleiului, din care n-au mai rămas decît ruinele de beton.  N-au făcut-o doar guvernanţii noştri de capul lor, au mai dat o mînă de ajutor şi ”experţi” şi ”consultanţi” străini, de la FMI, de pildă, ca şi toţi cei interesaţi ca România să devină o ”colonie alimentară”.

Vom avea şi grîu, chiar şi ulei. De zahăr, nu s-a pomenit încă nimic că ar fi şi aici vreo problemă. Ceea ce n-avem – şi aici sîntem în mare criză – sînt politicienii români, capabili să ne conducă, prin aceste vremuri de criză. Pe Iohannis nu ne putem baza, pentru o analiză, ori pentru soluţii. E un fel de Zaharova, purtătoarea de cuvînt al MAE rus, care pune criza noastră internă doar pe seama războiului din Ucraina. Primul ministru Ciucă e obişnuit numai să dea şi să primeacă ordine, dar nu să se ocupe de strategia economică a unei ţări. Iar un Popescu de la Energie acţionează ca un reprezentant al Bruruxelles-ului sau al FMI în România şi nu ca un ministru român al energiei. A fost primul care s-a grăbit să anunţe şi să treacă la închiderea producţiei de cărbune în România, vestind lumea că vom renunţa definitiv la această resursă, din care, slavă Domnului, mai avem. Abia acum, cînd pînă şi Frans Timmermans a conchis că e mai bine cu cărbune, decît cu gaz şi la mîna ruşilor, s-a răzgîndit şi Popescu al nostru, un fel de ”trompetă”, ca să-l citez, dar nu a lui Putin, cum e fără să vrea Iohannis, ci a ”verzilor”, cu care se aseamănă mai mult, decît cu liberalii români, cîţi mai sînt credincioşi doctrinei ”Prin noi, înşine”. Prea puţini, ca să conteze.  

Şi totuşi, pentru noi, apocalipsa e aproape. Aşa ne place să ne văităm, dar în realitate nu crede nimeni. Avem grîu, nu sîntem ca alţii. Avem şi ceva gaz, deşi sîntem mult sub limita europeană a stocurilor, avem ceva cărbune. Avem şi Pride, şi ”variola maimuţei”, dar nu într-atît încît să se depisteze reale focare de boală. Vine din nou Covid-ul şi se spune că vaccinurile vechi, din care mai avem milioane de doze, deşi nu se mai vaccinează nimeni, nu mai sînt eficace. Trebuie altele. O să vină şi iarna. Dar toate vor trece – nu sînt tocmai de ”sfîrşitul lumii”, pentru că gena noastră e călită la frig şi la foame, de comunism. 

Pînă una alta, un sucevean flămînd din comuna Baia a spart un magazin şi a mîncat două iaurturi, o roşie şi o pîine, înainte să îl prindă poliţiştii şi i s-a întocmit un dosar penal, pentru furt calificat. El n-are nicio vină – dacă vreo instanţă din România îl va condamna pe acest Jean Valjean din Moldova, ce va face cu adevăraţii vinovaţi pentru apocalipsa noastră cotidiană?