PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Biserica şi războiul ucrainean: căldura unui lighean albastru cu gogoşi, împărţite la frontieră pentru refugiaţi

Ruşii şi ucrainenii, Abel şi Cain ai vremurilor noastre

Rusia a invadat Ucraina, dar armata şi populaţia nu i-a primit cu flori pe ”fraţii” lor. Putin, care prin declanşarea acestui război şi-a lipit, istoric, pe frunte eticheta de dictator, a desfăşurat pe front arme şi sisteme ofensive de luptă în Ucraina: tancuri, obuziere autopropulsate, vehicule blindate pentru infanterie, sisteme de lansare multiplă de rachete, sisteme de rachete balistice cu rază scurtă de tip Iskander şi artilerie remorcată.

Ucrainenii din orice teritoriu ocupat ştiu că se pot aştepta, dacă ţara le va fi ocupată în întregime, la o politică de rusificare forţată, pe care strămoşii lor cazaci au experimentat-o, de la  Ecaterina cea Mare şi Alexandru al II-lea, pînă la Stalin, Hrusciov şi Brejnev – ultimii doi, chiar de origini ucrainene, dar întrupînd principiul comunist, de a pune convingerea comunistă, în faţa originii naţionale. Pentru Lui Putin, în absenţa ideologiei totalitare comunistă, înlocuită de un naţionalism ”pan-rusesc” agresiv, îi este însă foarte greu să refacă acelaşi tip de politică la care visează, în Ucraina. Chiar de o va ocupa, va fi nevoie de o forţă de ocupaţie de dimensiuni considerabile, pentru a gestiona noile granite, atît de întinse cu NATO, cît mai ales pentru a controla şi reprima populaţia, cu sentimentele ei patriotice puternic trezite, în împrejurările conflictului pe care Rusia l-a deschis.

De acum încolo, Putin nu-i va mai putea convinge pe ucraineni în veci, cu duhul ”blîndeţii” şi cu orice argument istoric invocat, că ruşii le sînt prieteni. Aceasta e ”cutia Pandorei” pe care liderul de la Kremlin a deschis-o, punînd ”fraţii de sînge” într-un conflict care-şi găseşte asemănare în termeni biblici, în acela dintre Abel şi Cain.

Rusia a lansat, prin Vladimir Putin şi un atac verbal, cu un limbaj dur, la adresa conducerii ucrainenilor. A trecut de la ”argumentele istorice”, potrivit cărora Ucraina face parte din Rusia şi că Kievul trebuie să se întoarcă în rînd cu ruşii, la acuzaţii şi ameninţări la adresa liderilor Ucrainei, care în viziunea lui nu sînt decît o ”bandă de drogaţi” şi ”neonazişti” care conduc, împotriva voinţei sale, poporul ucrainean. Popor care, iată, luptă cu îndărătnicie împotriva agresorilor. ”Fraţii” ruşi. E un fel de încleştare biblică, hotărîtă însă nu de vreo raţiune divină, ci de mintea bolnavă a unui om: Vladimir Putin.

Între miile de victime ale războiului din Ucraina se numără deja şi cel puţin un român, Andrei, de 32 de ani, mort în apropierea Odessei, la bombardarea unui punct de radiolocaţie, unde era mobilizat ca soldat în armata Ucrainei. Tînărul soldat avea o fetiţă de patru ani, iar soţia lui e însărcinată, în şapte luni, cu al doilea copil. E una din miile de tragedii, care îşi fundamental pecetea pe destinele unor oameni. La una din televiziuni, un copil de patru ani, înlăcrimat, spune că nu vrea să moară şi că ar vrea să se încheie, cît mai repede, totul. E dureros, iar pentru toate aceste dureri e un singur vinovat: Putin.

Faţă de cruzimea dată pe faţă de către acest fost kaghebist care, o vreme, a purtat o mască umană, cu care i-a amăgit pe marii lideri europeni şi pe preşedinţii Statelor Unite, fascinîndu-l pe Trump şi jucîndu-l pe degete pe Biden, răspunde cu forţă tînărul preşedinte ucrianean Volodimir Zelenski. Îi ţine piept lui Putin. Occidentalii se împiedică încă în propriile interese, dacă să izoleze sau nu total Federaţia Rusă pe pieţele fianciare mondiale, prin scoaterea băncilor ruse din sistemul ”swift”, de plăţi interbancare – ceea ce ar izola, într-o reală blocadă economică, statul agresor. Cele mai îngăduitoare cu ruşii sînt Cipru (unde sînt băncile ”off shore” prin care oligarhii lui Putin îşi desfăşoară afacerile), Italia şi Germania, dependente de gazul rusesc, care stau la îndoială, ca şi Ungaria, unde Viktor Orban a dezvoltat o relaţie ”privilegiată”, cu dictatorul de la Kremlin.

Ce se întîmplă, însă, în aceste zile, departe de frontul din Ucraina, la graniţele noastre? Cum sîntem noi pregătiţi, să-i ajutăm pe ucraineni?

”Infrastructura” Bisericii, mai puternică decît cea a statului

A devenit evident, din primele momente, la punctele de frontieră luate cu asalt de acum două zile, de sute de refugiaţi în fiecare oră (cei mai mulţi tinere femei însoţite de copiii mici, trimişi la adăpost de soţii lor mobilizaţi pe front), că autorităţile statului român, contrar tuturor declaraţiilor anterioare, nu erau deloc pregătite. Că se ridicaseră nişte corturi, care ne-au fost arătate la televizor, da, în regulă: dar, cum să pui într-un cort neîncălzit, pe paturi de campanie, femei şi copii, încă în plină iarnă?

Înţelegînd mai bine decît statul problemele refugiaţilor, oamenii simpli, însoţiţi de numeroşi preoţi, susţinuţi de oameni de afaceri locali, au luat şi ei cu asalt partea dinspre România a graniţelor cu Ucraina, aşezaţi pe două şiruri şi împărţind refugiaţilor ajutoare – pachete şi chiar hrană caldă, gătită la faţa locului. Nu exista, nu există încă vreo ”bucătărie de campanie” militară, sau măcar locuri în care să li se împartă acestor refugiaţi un ceai cald, din partea ”statului”. Numai particularii au făcut şi fac acest lucru. În mic, statul român se comportă faţă de refugiaţi, cum s-a purtat şi se poartă UE şi Statele Unite faţă de Ucraina, într-un mod sintetizat de o declaraţie recentă a preşedintelui ucrainian Zelenski: au fost ”lăsaţi singuri”, în faţa nebuniei dezlănţuite de Putin.

Raed Arafat, prezent la graniţa cu Ucraina la vama Siret, spunea, fiind întrebat despre ”taberele de refugiaţi” că e una pregătită la Rădăuţi. Dar că aici, în corturile ridiciate la repezeală, nu se poate sta, mai mult de 72 de ore. Pînă la urmă, a menţionat că sînt ”400 de locuri de cazare la mînăstiri”, pe lîngă cele oferite de particulari. Statul, cum am spus, are la dispoziţie doar nişte corturi.

Cum de ”s-au găsit”, atît de repede, locurile de cazare la mînăstiri? Şi nu e vorba doar de Biserica Ordodoxă – am văzut imagini de la o mînăstire greco-catolică din Sighet, care a pus la dispoziţie, rapid, 50 de locuri de cazare pentru familii cu copii, fugiţi din calea războiului dezlănţuit de ruşi în Ucraina. Pe mine, personal, nu m-a mirat faptul. Am asistat, cu cîteva zile în urmă, pe 24 februarie, la şedinţa anuală a Adunării eparhiale a Arhi­episcopiei Bucureştilor, în care s-a subliniat, din titlu, că „în pofida pandemiei, în anul 2021, Biserica a continuat şi a sporit lucrarea sa spirituală şi socială”. Am să revin asupra acestei şedinţe, care demontează, încă odată, falsitatea lozincii ”progresiste” care spune, atacînd deloc subtil Biserica, ”vrem spitale, nu catedrale”, ca şi cum catedrala ar exclude spitalul, ca şi cum credinţa şi biserica sînt opuse filantropiei, asistenţei sociale şi medicale.

Mă opresc însă acum doar la cuvîntul din final al Preafericitului Daniel, Patriarhul României, care a rostit un cuvînt de binecuvîntare, vorbind despre împletirea, în viaţa curentă a Bisericii, a rugăciunii cu filantropia. Cele două sînt strîns legate în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, spunea Patriarhul. Era în prima zi de război, cînd s-a desfăşurat şedinţa anuală a Arhiepiscopiei Bucureştilor, în care Patriarhul spunea: ”sînt mulţi oameni care au fost puternic afectaţi de pandemie. Biserica, dacă are conştiinţă misionară, trebuie să fie harnică şi darnică, pentru că ajutorul pe care îl oferă este şi expresia fraternităţii, a comuniunii. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că trebuie cinstit nu doar Hristos Care Se află în Potir, pe Sfînta Masă, ci şi Hristos prezent în semenul nostru, care suferă de frig, de foame sau de boală. De aceea, spiritualul şi socialul trebuie legate. Dacă se desparte spiritualul de social, devine pietism, iar socialul fără dimensiunea spirituală devine secularizare. De aceea, noi ţinem mult să nu despărţim Liturghia de filantropie”.

Este exact ce am văzut că se întîmplă, la vama Siret. Acel preot, purtîd pritre refugiaţi un lighean albastru cu gogoşi calde, împărţite unor copii obosiţi şi speriaţi de ceea ce se întîmplă, nu a făcut acest lucru nici ”la ordin”, nici ca să se vadă la ”televizor”: filmarea era făcută de departe, iar prelatul n-a avut vreme şi nici nu s-a gîndit vreun moment să întoarcă faţa spre cameră. Aşa cum se grăbesc, din nefericire, să facă politicieni şi oficiali ai statului, care de fapt nu mişcă mare lucru, în ajutorul aproapelui. Nici măcar asupra ieftinirii facturilor la curent şi gaz n-au căzut de acord, nici după două luni de discuţii.

Îmi vine în minte, acum, la final, o nedumerire a mea, căruia i-am dat glas, cu mai multă vreme în urmă – acum doi ani. Participasem tot la o şedinţă de bilanţ a Arhiepiscopiei Bucureştilor, în care am aflat că, faţă de cele 3 milioane cu care aceasta sprijinea lucrările la Catedrala Mînturiii Neamului, s-au cheltuit din fondurile ei aproape dublu (5,6 milioane de lei) pentru ajutoare sociale în hrană, îmbrăcămite şi bani şi pentru asistenţă socială gratuită, inclusiv în bani pentru medicamente, pentru cei nevoiaşi şi bolnavi din Bucureşti şi din celelalte protopiate ale Arhiepiscopiei.

L-am întrebat atunci, în privat, pe părintele Pariarh Daniel, într-o discuţie pe care acum îndrăznesc să o fac publică, de ce, în contextul în care Biserica e atacată permanent, că risipeşte banii pe Catedrala Mîntuirii Neamului, nu se ”comunică” aceste realităţi, consemnate în ”bilanţuri contabile” ale Arhiepiscopiei, care demonstrează că se face aproape de două ori mai mult pentru săraci şi bolavi, decît pentru Catedrală? După o clipă, Părintele Patriarh mi-a dat un răspuns lămuritor: ”Biserica nu comunică. Biserica mărturiseşte!” 

Şi aici, e de fapt, diferenţa fundamentală între stat şi Biserică, pe care am văzut-o în toată adîncimea ei, la vama Siret şi în tot ceea ce a însemnat şi va însemna şi de acum încolo asistenţa acordată refugiaţilor din Ucraina: statul se ”bazează” pe cetăţean, de la care ia cît poate şi tot ce se poate. În schimb, cetăţeanul îşi poate găsi în Biserică sprijin moral, pastoral şi ajutor material, la nevoie. Biserica primeşte în dar şi dăruieşte mai departe, tot prinosul. Şi aşa e din vechime – de aici, şi ”infrastructura” filantropiei ei. Sau, mai pe scurt, Statul ia, Biserica dă. Aşa am văzut că se întîmplă mai ales acum, la aceste vremuri de durere...