PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Biserica ucraineană subordonată Patriarhiei Ruse s-a răzvrătit împotriva lui Kirill: ”opriţi pomenirea la rugăciune a Patriarhului Moscovei”

În primele trei săptămîni de război din Ucraina, au fost bombardate la fel de multe biserici, ca şi depozite militare, ori aeroporturi. Războiul nu e purtat numai împotriva statului ucrainean, pentru că ”bombele binecuvîntate” de Patriarhul Kirill ale Rusiei lovesc şi bisericile ordodoxe din Ucraina. Tot mai mulţi preoţi ortodocşi, care mai sînt afiliaţi Patriarhiei Moscovei, cu tot cu ierarhii lor, nu-l mai pomenesc pe Patriarhul Kirill la slujbe. Motivul? Armata rusă a ucis deja sute de copii, bombardează convoaiele umanitare, trage în civili, chiar şi cînd ei şi-au găsit adăpost în biserici, care sunt luate parcă la ţintă, fără scrupule. Cum să-I ceri lui Dumnezeu ocrotire pentru un Patriarh, care socoteşte drept misiune sfîntă o asemenea cruzime?  

Cernigov, oraş aproape distrus de armata lui Putin, cea binecuvîntată în ”acţiunea” ei ”specială” de către Patriarhul Kirill, era un loc de pelerinaj pentru ortodocşii ruşi, pentru că aici este locul unde odihnesc moaştele Sfîntului Lavrentie. Un cititor mi-a reproşat că subiectul situaţiei Bisericii Ruse în contextul războiului din Ucraina, pe care l-am abordat acum cîteva zile, mă ”depăşeşte”, pentru că n-am citit profeţiile sfîntului, care scria: ”cuvintele noastre dragi sînt Rusia şi rusesc. Trebuie să ştim şi să nu uităm că a fost o creştinare a Rusiei, nu o creştinare a Ucrainei. Kievul este al doilea Ierusalim şi mama oraşelor ruseşti. Rusia Kieveană a fost împreună cu Rusia Mare. Kievul nu se poate închipui fără Rusia Mare şi despărţit de Rusia. Cuvîntul Okraina (margine – n.n) este dezonorant şi degradant. Care margine? De ce şi pentru ce margine? Doar dincolo de hotarele acestei părute margini se află alte ţări şi alte popoare. Mai tîrziu, polonezii au legiferat acest nume, de Ucraina şi ucraineni, ca să uităm denumirea noastră de rus şi să ne rupă de sfînta şi pravoslavnica Rusie”. Dar, ceea ce n-a profeţit sfîntul Lavrentie e că ”al doilea Ierusalim” pentru orodoxia rusă va fi bombardat chiar de ruşi – precum şi faptul că oraşul Cernigov, în care profetul îşi doarme somnul de veci, va fi făcut aproape una cu pămîntul.

 

Sfîntul Lavrentie, mort în 1950 şi canonizat în 22 august 1993 era (atunci cînd scria paginile care azi sînt socotite ”proorocirile” sale) în asentimentul autorităţilor bolşevice, care-şi reinstauraseră puterea în Ucraina şi i-au şi dat voie să deschidă o mînăstire de maici, chiar pe vremea în care mii de luptători din Armata Insurecţionistă a Ucrainei mai continuau, deşi fără sorţi de izbîndă, rezistenţa naţională împotriva Armatei Roşii. 

 

Opţiunile ”politice” ale sfîntului Lavrentie de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, în favoarea puterii de la Kremlin, care au grăbit canonizarea lui de către Patriarhul Alexei al II-ea în 1993, au fost încă din timpul vieţii sale evidente şi s-au tradus în profeţiile făcute. Care spun următoarele: ”Cînd va apărea puţină libertate şi se vor deschide bisericile şi mînăstirile se vor repara (în URSS, mînăstirile erau închise după război sub pretexul ”reparaţiilor”, iar autorităţile uitau să le mai deschidă – n.n.), atunci toate falsele învăţături vor veni dinafară, împreună cu demonii şi cu ascunşii atei (catolicii, uniţii, ucrainenii autocefali şi alţii) şi în Ucraina se vor porni împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse, împotriva unităţii şi sobornicităţii ei. Pe aceşti eretici îi va susţine puterea atee, de aceea vor lua bisericile de la credincioşi şi ortodocşii vor fi omorîţi. Atunci Mitropolitul Kievului, nevrednic de această numire, împreună cu arhiereii săi şi preoţii vor zgudui puternic Biserica Rusă. Întreaga lume se va înfricoşa de fărădelegea lui şi va merge la pieirea veşnică, precum Iuda”.

 

Din nefericire, partea tragică din profeţiile sfîntului Lavrentie s-a adeverit. Ca şi autocefalia ucraineană, născută de pe urma primei agresiuni a Federaţiei Ruse în Ucraina, care a dus la răpirea Crimeei, în 2014. Acum, în zilele acestui război pornit de Vladimir Putin, în numele aceleiaşi credinţe cu a sfîntului Lavrentie, şi anume că poporul ucrainean nu există de fapt şi că ”Kievul nu se poate închipui fără Rusia Mare şi despărţit de Rusia”, în urma conflictului sîngeros, dar binecuvîntat de Patriarhul Kirill, numeroase biserici ortodoxe au fost nu ”luate”, ci distruse de-a binelea şi s-a întîmplat cum a proorocit Lavrentie: ”ortodocşii vor fi omorîţi”. Dar tocmai de armata rusă. 

 

A fost distrusă Catedrala din Harkov, folosită ca adăpost pentru refugiaţi, ca şi vechea mînăstire Sviatogorsk, loc de pelerinaj din secolul XVI, închinată Adormirii Maicii Domnului a fost bombardată şi numeroşi refugiaţi aflaţi acolo au fost răniţi.  Biserica din Viazovka a fost distrusă. Lovită de bombe, biserica din Zavorichi a ars în întregime. Clădiriea Seminarului ordodox din Sumi a fost distrusă de rachete, ca şi biserica din Malin. Din biserica din Schatie au rămas doar cîteva ziduri înnegrite de fum. În Huliaipole, pe locul unde se afla o biserică e craterul unei bombe, plin cu sfărîmături, la fel şi în locul unde, la Irpin se afla o capelă. În oraşul Bobrik, trupele ruse au atacat Biserica Înălţării Domnului la o jumătate de oră după slujbă, iar la Cernihiv, armata rusă a tras în Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan. Şi lista, mult mai lungă, continuă...

Ca urmare a războiului, Biserica Ordodoxă Ucraineană, care a rămas sub păstorirea Moscovei şi a Patriarhului Kirill, întîmpină mari probleme. 13.000 de parohii se aflau în 24 februarie sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, în 53 de eparhii ale Bisericii Ortodoxe a Ucrainei. Dar cu siguranţă că acum nu mai sînt atîtea. 

 

De cealaltă parte însă, pe marele cuprins al Federaţiei Ruse, cuvîntul lui Kirill a rămas sfînt. Uneori, ”intervenţia specială” ordonată de Putin e susţinută cu fanatism, prin predici halucinante, cu citate alese din sfinţii părinţi, care o ridică la dimensiunile unui război sfînt. Puţini preoţi au o altă opinie şi curajul să o facă publică, precum părintele Alexandr Zinin, care descria atmosfera din sînul Bisercii Ruse a lui Kirill în termenii următori: ”cînd spunem Pace tuturor în timpul slujbei, binecuvîntîndu-i pe oameni, poate că în mintea lor, unii socotesc că jucăm de partea americanilor şi a Europei”.

 

Pe 18 martie, Patriarhul Kiril a convocat Sinodul Patriarhiei Ruse la Moscova, pentru a discuta ”ceea ce se întâmplă în Ucraina”. În urma şedinţei, un comunicat a spus, sec: ”Din cauza situaţiei internaţionale, Mitropolitul Onufrie al Kievului şi al Întregii Ucraine (…) nu a putut participa la şedinţa Sfîntului Sinod”. De fapt, PS Onufie nu a vrut să fie de faţă, chiar la discuţia privind cele ce se petrec în sînul propriei turme. Şi e de înţeles.

 

Relaţiile mitropolitului Onufrie cu Kiril au fost, în alte vremuri, bune. Acum sînt cel puţin  tensionate, după ce pe 28 februarie la Sinodul Episcopilor Ucrainei, de sub Patriarhia Rusă a fost condamnat ”războiul”, s-a afirmat sprijinul pentru ”suveranitatea statului şi integritatea teritorială a Ucrainei” şi i s-a solicitat deschis Patriarhului Kiril ”să îndemne liderii Federaţiei Ruse să înceteze imediat ostilităţile”. Nu mai puţin de şaisperezece dintre ierarhi, din cincizeci şi trei de episcopi, au spus că nu vor mai îndeplini obligaţia canonică de a pomeni numele Patriarhului la liturghie. E primul pas spre ieşirea de sub ascultarea Patriarhiei Ruse. Mii de parohii au făcut-o, dealtfel. Pe 20 martie, întreaga mănăstire a  Novoafonski din Lviv, a trecut la Biserica Ortodoxă Ucraineană, autocefală.

 

În cel puţin 20 de eparhii s-a renunţat de tot la pomenirea Patriarhului Kirill. Mai e pomenit în puţine locuri. Chiar şi în lăcaşuri de tradiţie seculară ale ”lumii ruse” ca Lavra Pociaev din Volin, s-a oprit pomenirea Patriarhului de la Moscova. În alte locuri (la Sviatogorsk şi în Lavra Pecearskaia din Kiev, sediul de unde Mitropolitul Onufrie păstoreşte Biserica Ortodoxă a Ucrainei) mai este încă pomenit Kirill cu voce tare, dar i se spune numele şi atît – fără titluri. Primul ierarh răzvrătit a fost episcopul de Sumi, localitatea unde a fost bombardat seminarul ordodox. După cum spune un bun cunoscător al realităţilor ecleziastice din Ucraina, ”Kiril i-a spus imediat că o astfel de decizie este o uşă deschisă către schismă şi că va trebui să răspundă pentru ea la Judecata de Apoi şi chiar înainte, aici pe pămînt”. I-a urmat la o săptămînă de la intrarea ruşilor în Ucraina, pe 3 martie, mitropolitul Lvovului şi Galiţiei, care ţine de asemenea de Patriarhia Rusă, care a dat şi el preoţilor o dispoziţie nemaiauzită: ”opriţi pomenirea la rugăciune a Patriarhului Moscovei”.

 

În timp ce Biserica Ucraineană de sub păstorirea sa se dezagregă, Patriarhul Kirill încearcă să se autoamăgească. La Sinodul la care Mitropolitul Onufrie n-a participat şi la care ar fi trebuit să se discute tocmai situaţia ordodoxiei ucrainene, în lipsă de altceva, Patriarhul a început să se laude cu ”bunele contacte personale” pe care continuă să le aibă cu liderii creştini. I-a pomenit pe Papa Francisc şi pe Justin Welby, Arhiepiscopul de Canterbury, legat de care, a spus că a vorbit cu el, prin videoconferinţă, cu două zile înaintea Sinodului şi că ”interlocutorii noştri nu s-au îndepărtat de noi, nu ne-au devenit duşmani, ceea ce înseamnă că contextul politic, slavă Domnului, nu distruge legăturile pe care le-am creat cu confraţii noştri. Biserica noastră ar fi complet izolată, fără aceste contacte”, le-a spus el membrilor Sinodului, plin de satisfacţie că el nu e izolat pe plan internaţional. Că are un rol de jucat, în a explica restului lumii ”tezele Kremlinului asupra acestui conflict”, cu toate că astfel încalcă sensibilităţile vlădicilor şi ale clerului ultraconservator din Rusia, cu privire la contactele sale cu ”ereticii”. De fapt, cum spunea un observator, la Sinod a fost evident că ”îi era foarte frică să nu fie îndepărtat de creştinismul mondial”. Ucraina, probabil, o consideră deja pierdută, înaintea lui Putin. 

 

Este de la sine înţeles ce s-a întîmplat: Patriarhul Kirill s-a asociat el singur cu războiul şi ororile aduse de acesta. Biserica ortodoxă de sub păstorirea lui în Ucraina, nu mai vrea să fie asociată cu el şi, prin urmare, ”geografia nepomenirii”, cum a fost numit fenomenul, care e primul pas pentru ieşira de sub ascultarea Moscovei, acoperă aproape toată ţara. Nu ”biserica ucraineană autocefală” ameninţă ortodoxia în Ucraina şi Rusia, ca în proorocirea sfîntului Lavrentie, ci însuşi Patriarhul Moscovei.