PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Ce-am avut şi am pierdut: Petrom-ul. Cu o valoare estimată de 7 miliarde de dolari, a fost vîndut la o zecime din preţ către austrieci

SRI: ”Principalul avantaj competititv al Petrom era circuitul integrat”

În 2006 s-a înfiinţat o Comisie senatorială care să ”investigheze privatizarea Petrom”. Comisia, condusă de senatorul PRM Marius Marinescu n-a produs decît 17 bilbliorafturi de documente, dar nimic altceva. Concluziile n-au fost discutate în Parlament, nu s-a sesizat Parchetul, deşi senatorii au ajuns la concluzia că ”adevărata valoare a Petrom a fost de 7 miliarde de dolari”. Între documentele arhivate la Comisie se află o  ”Infomare” din 8 decembrie 2007 de la Serviciul Român de Informaţii, care arată ce însemna Petrom-ul pentru economia românească, sugerînd că ”privatizarea” sa a fost un atac la siguranţa economică a României. Informarea zăboveşte mult asupra situaţiei Petrom, înainte ca aceasta să intre pe ”lista privatizărilor” guvernului Năstase.

”În 2001, SNP Petrom SA a realizat o cifră de afaceri de 2,78 miliarde dolari SUA şi a înregistrat un profit de 173 milioane dolari (neavînd datorii la bugetul de stat). Valoarea totală a investiţiilor realizate de la înfiinţare pînă în anul 2002 de către SNP Petrom SA s-a ridicat la 1,8 miliarde dolari SUA, cea mai mare parte vizînd activităţile de extracţie şi rafinare, dar şi modernizarea staţiilor de distribuţie. Pentru perioada 2002-2005, Societatea Naţională a petrolului avea planificate investiţii în sectorul transport şi distribuţie (451 milioane dolari), sectorul prelucrare (700 milioane dolari), sectorul producţie (900 milioane dolari)”.

Treptat, însă, a început un declin lent al societăţii. ”În perioada 2001-2002, activitatea în sectorul de extracţie a hidrocarburilor a fost afectată sever de consecinţele unor deficienţe recurente, ce au generat reducerea activităţilor de evidenţiere a noi rezerve de hidrocarburi şi diminuarea celor care vizau protejarea şi valorificarea surselor existente, la nivelul societăţii petroliere. La originea persistenţei şi, pe anumite segmente, a accentuării deficienţelor, s-au aflat două categorii de cauze: deficitul cronic al resurselor financiare, determinat preponderent de fiscalitatea ridicată, care nu a permis finanţnarea necesităţilor specifice industriei extraxtive de hidrocarburi (avînd în vedere starea adecvată a activităţilor de bază (în special a celei de exploatare) şi a investiţiilor”. Sumele rămase la dispoziţia societăţii nu au fost deajuns să susţină investiţiile preconizate, a căror recuperare era estimată, în profilul industriei extractive de hidrocarburi, după 10-15 ani.

Există în domeniu, în general, un grad de risc al fondurilor alocate pentru evidenţierea şi introducerea în circuitul economic a noi zăcăminte de ţiţei şi gaze. Atît acest risc, cît şi fiscalizarea excesivă a Petrom-ului au determinat practic o subfinanţare de către guvern a societăţii. Dacă aceste decizii ar fi putut părea că ţin de politici economice ale executivului (proprietarul Petrom), ca şi scăderea producţiei datorită unui declin natural al resurselor, ”Informarea” SRI enumeră însă ”adoptarea unor decizii care au dus la exploatarea ineficientă a unor capacităţi de producţie ori auxiliare, precum şi neasigurarea măsurilor de întreţinere, conservare, protecţie şi pază a acestora”. Dar şi în pofida acestei involuţii, ”studiul privind capacitatea tehnică şi situaţia economico-financiară, elaborat în luna decembrie 2001 la solicitarea conducerii fostei SNP Petrom SA de către firma de consultanţă NEXANT (SUA) recomanda menţinerea societăţii pe termen scurt, mediu şi lung, ca o companie integrată, acesta fiind un element-cheie pentru viabilitatea sa, întrucît principalul avantaj competititv al societăţii petroliere era circuitul integrat (extracţie, prelucrare, distribuţie)”. Decizia guvernului Năstase a fost însă alta: s-o vîndă. Şi nu oricum, ci în cît mai mare pierdere, pentru stat.

SRI a denunţat din 2007 ţeapa subevaluării stocurilor de petrol şi gaze ale Petrom

A fost uşor să se distrugă în doi ani, ce se clădise în zece. La 3 octombrie 2002 s-a desemnat drept cîştigătoare pentru desemnarea Consultantului de privatizare filiala britanică a Credit Swisse Federal Bank, în asociere cu ING Barings Ltd. În data de 11 decembrie 2002 a fost semnat acordul cu privire la perfectarea contractului de consultanţă, activitatea consultantului urmînd să se desfăşoare după următoarele etape: definitivarea, pînă în luna aprilie a anului 2003 a caietului de sarcini; scoaterea acestuia la vînzare, în perioada aprilie – noiembrie 2003, în vederea privatizării; verificarea şi selectarea, în intervalul noiembrie 2003 – februarie 2004 a potenţialilor investitori; stabilirea termenului de organizare a licitaţiei, respectiv privatizarea propriu-zisă. Toate acestea s-au derulat rapid, cu o informare ”selectivă” şi mai degrabă pompieristică a opiniei publice – erau timpuri în care guvernul Năstase cumpărase în regim publicitar o largă parte a presei. Puţine erau ziarele care criticau cît de cît guvernul – se numărau pe degete.  

Informarea SRI arată că ”la adoptarea deciziilor cu privire la modalitatea de privatizare a companiei şi stabilirea clauzelor contractului de vînzare – cumpărare de acţiuni au fost luate în considerare recomandările consultanţilor. În urma evaluării particularităţilor operatorului naţional şi a variantelor avansate pentru privatizarea SNP Petrom SA – privatizarea prin participarea unui investitor strategic, privatizarea prin vînzarea acţiunilor prin intermediul Bursei de Valori Bucureşti şi fuziunea cu una din companiile petroliere regionale – s-a decis ca transferul proprietăţii să se realizeze către un investitor strategic”. Consultanţii contractului şi evaluatorii au fost în mare parte români, avocaţi angajaţi la societăţile care cîştogaseră contractul de consultanţă. Au devenit, ulterior, nume mari în domeniu, cu funcţii extrem de bine plătite; unul din ei, a ajuns chiar şeful departamentului juridic al OMV-Petrom.

A urmat pasul următor. A fost făcut cu stîngul. ”Stabilirea valorii de piaţă a societăţii naţionale la privatizare – de numai 2,23 miliarde euro – a fost fundamentată pe cifrele/prognozele de piaţa de profil de la nivelul lunii mai 2003, fără o actualizare a acestora în perioada premergătoare privatizării, care era necesară însă, avînd în vedere evoluţiile semnificative înregistrate în domeniu pe parcursul anului 2003. Practic, în pofida semnalelor de pe plan internaţional, care indicau o evoluţie ascendentă la preţurile hidrocarburilor (generată de instabilitatea pieţei interne a petroului în Venezuela, important producător mondial şi membru OPEC, preconizata intervenţie militară în Irak etc)., pentru evaluarea Departamentului Explorare şi Producţie din SNP Petrom SA s-a considerat aceeaşi valoare a rezervelor de ţiţei, din anul 2002, cuprinsă între 18 dolari SUA şi 22 dolari SUA, cu toate că în anul 2003 barilul a depăşit 30 de dolari SUA (fără să coboare sub 25 dolari). Calculele nu au mai fost refăcute, astfel încît, deşi în anul 2003 tona de ţiţei intern s-a vîndut cu 169 dolari SUA, pentru perioada 2004-2012 aceasta a fost evaluată la numai 155 dolari SUA. În cazul gazelor naturale, cantitatea de 1.000 m.c. a fost evaluată la un maxim de 75 dloari SUA, pentru 2006 şi 2007”.

A fost şi aici o ţeapă imensă. ”Ulterior, SC Petrom SA a vîndut gazele naturale extrase din zăcămintele autohtone la preţul de 130 dolari SUA/m.c.” Se estimează că numai din subevaluarea rezervelor de hidrocarburi aflate în stocuri şi în curs de exploatare cu cel puţin o treime, Petrom-ul a pierdut un miliard de dolari. Mai mult, pentru ca jaful aplicat de guvern propriei societăţi să fie complet, şi în favoarea ”investitorului” preconizat să preia pachetul majoritar de acţiuni de la statul român, ”în contextul privatizării, au fost operate unele ajustări legislative şi acceptate anumite prevederi, precum cuantificarea răspunderilor pe probleme de mediu rezultate din activităţile trecute şi atribuirea lor părţii române, abrogarea obligaţiilor SNP Petrom SA, de realizare a unor investiţii viitoare şi aprobarea anulării obligaţiilor fiscale ale societăţii la bugetul statului, posibilitatea înstrăinării unor active de către noul proprietar, menţinerea nivelului redevenţei petroliere prevăzut în Legea petrolului şi a cotei ecologice”.

Toate aceste măsuri, care n-au favorizat privatizarea, ci mai ales viitorul proprietar, au fost, cum arată ”Informarea” SRI, ”recomandate, de altfel, de către consultanţi”. Aceasta, cu toate că ”la acel moment, experţi în materie susţineau că acceptarea unora dintre aceste prevederi va permite noului acţionar majoritar al SC Petrom SA exercitarea unui control aplicat asupra distribuţiei produselor petroliere (şi parţial a rafinării ţiţeiului), avînd în vedere dreptul de a dispune asupra cantităţilor de petrol ce îi revin, inclusiv a celor destinate exportului, cît şi sistarea/limitarea investiţiilor la capacităţile de extracţie şi la cele de rafinare, cu implicaţii asupra volumului de ţiţei şi produse procesate pe piaţa internă – efecte ce se vor face simţite abia în 2-3 ani, atunci cînd declinul producţiei extractive de hidrocarburi ar mai putea fi stopat doar cu eforturi financiare substanţiale”. Este exact ceea ce s-a şi întîmplat. Din producător de petrol şi derivate, statul român a ajuns să depindă de cumpărarea acestora de la alţii, la preţul convenit de aceştia – inclusiv de la fosta sa companie de stat.

Fireşte că în aceste împrejurări mai mult decît favorabile, ”compania OMV a acceptat, în cea mai mare parte, condiţiile din caietul de sarcini, precum şi cele post-privatizare”. Dar a avut pretenţii noi: a solicitat ca ”Rafinăria ARPECHIM Piteşti şi Combinatul Chimic DOLJCHOM SA să poată fi vîndute unui operator de pe piaţa românească”. Cele două unităţi erau concurente ale OMV-ului şi ale capacităţilor de rafinare din propria ţară, unde compania voia să prelucreze cît mai mult din petrolul românesc, pentru a plăti taxele, a realiza profitul acolo şi a da de lucru propriilor muncitori. ARPECHIM a fost rasă curînd de pe faţa pămîntului. Aceeaşi soartă a avut-o şi fabrica de îngrăşăminte de la Craiova, o concurectă serioasă a producţiei de îngrăşăminte pe care OMV o realiza în Austria. Fostul Petrom, ajuns în lesa OMV, a rămas din ce avea odinioară doar cu Rafinăria PETROBRAZI Ploieşti. 

SRI-ul îşi încheia ”Informarea” din 2007 într-o notă defensivă: ”Serviciul Român de Informaţii a semnalat disfuncţii, riscuri şi vulnerabilităţi prezente în diferite etape ale procesului de privatizare, inclusiv în contextul primelor iniţiative destinate unei modalităţi optime de privatizare a Societăţii Naţionale a Petrolului, a căror concretizare era de natură să obstrucţioneze obţinerea efectelor scontate. Datele şi informaţiile obţinute de Serviciul Naţional de Informaţii referitoare la SNP Petrom SA, cu semnificaţie în planul securităţii economice, au făcut obiectul a 400 de informări transmise începînd din anul 1998 şi pînă în prezent (decembrie 2007 – n.n.) beneficiarilor legali. Numai în perioada 1 ianuarie 2002 – 31 decembrie 2004, în care s-au derulat activităţi specifice destinate pregătirii privatizării, au fost transmise 136 de informări”. Degeaba, interesele privatizării erau prea mari. Ele au îmbogăţit pe mulţi, în numele ”integrării euro-atlantice”. Adrian Năstase şi Dan Ioan Popescu sînt doar doi dintre milionarii născuţi pe ruinele fostei SNP Petrom SA, fără ca justiţia română să se fi atins de ei. Astfel, petrolul românesc a ajuns o amintire.