PREZENTUL FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea. Cine sînt ”asasinii economici” ai Roşiei Montane. Din cauza cui ar putea România să plătească despăgubiri de aproape 5 miliarde de dolari

Adrian Năstase şi Tănase Joiţa au stopat cercetările în dosarul de mită Gold Corporation

Procurorul Oancea a consimţit să se destăinuie în faţa a doi jurnalişti de la ”Lumea Justiţiei” în 2013, cînd faptele erau consumate, iar el trecuse în rezervă, mîndrindu-se că în trei decenii de magistratură, ca procuror, nu a avut nicio achitare – ceea ce înseamnă niciun eşec profesional. Singura sa apăsare o constituia dosarul la care a fost oprit să mai lucreze, tocmai cînd se apropiase de adevăr.

Pe la mijlocul anului 2003, cînd deja avansase serios cu cercetările sale, colonelul Oancea a fost chemat la cabinetul procurorului general. Ce a urmat, povesteşte în termenii următori: ”Domnul Joiţa Tănase îmi spune: Domnule colonel, faceţi-mi o notă să-l informez pe primul ministru pentru că mi se par foarte delicate problemele pe care le-aţi identificat dumneavoastră. Zic: Domnule procuror general, vă fac o notă şi vă predau dosarul (la vremea respectivă,  era în vigoare Legea 78 din 18 mai 2000, privind prevenirea şi combaterea actelor de corupţie, completată cu Ordonanţa 43/2002, privind înfiinţarea Parchetului General Anticorupţie – acum DNA – către care procurorul Oancea trebuia să decline parte din dosarul său – n.n.), după cum a şi precizat: ”având date şi indicii privind acte de corupţie, de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, fals şi înşelăciune, dosarul trebuia declinat la organismul competent”.

Faţă de reacţia subordonatului său militar, procurorul general Joiţa a avut o reacţie ciudată: Nu, nu, fă-mi o notă şi ţine dosarul până când îţi spun eu, – mi-a replicat domnul Tănase. Am redactat o notă de 4-5 pagini şi i-am remis-o”. Cercetările trebuiau menţinute ”sub control” – e singura explicaţie care reiese din evoluţia ulterioară a faptelor.

Dar să revenim la dezvăluirile colonelului Oancea: ”N-am mai ştiut nimic despre problemă vreo lună-două, cert este că mă duc într-o zi la Agenţia Naţională de Resurse Minerale, să discut tot ceva legat de dosar, cu doamna preşedintă Stratulat, prilej cu care mi-am dat seama că hârtia mea ajunsese pe biroul domnului prim-ministru (Adrian Năstase – n.n.). Doamna preşedintă îmi spune următorul lucru: Domnule procuror, am primit de la domnul prim-ministru o notă vis-a-vis de modul de iniţiere şi derulare a contractului cu Gabriel Resources, care prim-ministru, printr-o rezoluţie pe nota respectivă, spune că oprirea contractului cu Gabriel Resources va constitui un impediment major pentru intrarea României în NATO”. Mi-a mai spus că s-a întâlnit la Londra cu prim-ministrul canadian Chretien, care i-ar fi spus acest lucru domnului Adrian Năstase. Când am auzit aşa ceva am rămas perplex! Prin octombrie 2003, s-a schimbat din funcţie procurorul general. A doua zi, vă rog să mă credeţi, am făcut o adresă de declinare către PNA a dosarului existând probe pentru fapte grave de corupţie. S-a aşezat praful de trei degete pe el”. La dosarul cu cercetările colonelului Gheorghe Oancea a existat un consemn clar, cum el însuşi spune: ”Nu se bagă nimeni!”

”Serviciile” şi armata spun şi ele ”stop”, în cercetarea unui caz de trădare

Procurorului militar îi mai rămăsese în cercetare un singur aspect – cel semnalat de către Serviciul Român de Informaţii, de la care pornise cerectările prin care a devoalat ”caracatiţa” de la ”Gold Corporation”. Gheorghe Oancea afirmă că în Apuseni, cu precădere în zona Roşia Motană, ”un ofiţer al Ministerului Apărării Naţionale a cartografiat zăcămintele, a vândut hărţile şi a ajuns director la Roşia Montană Gold Corporation. În vizorul SRI era acest maior din Direcţia Topografică a MApN, care în perioada ’95-’96 – sau mai târziu, nu mai reţin chiar exact perioada - desemnat să desfăşoare misiuni topografice, făcuse în zona Roşia Montană o mulţime de cercetări de specialitate, în ideea că în acea zonă erau amplasate şi nişte unităţi militare. Din elicopter, sau de la sol, s-au făcut fotograme, măsurători de tot felul, în materia amplasării şi structurării întregii zone, chestiuni care au fost înregistrate pe nişte dischete, după care acest ofiţer îşi dă demisia din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi devine unul dintre directorii Gabriel Resources”.

 Aceasta era partea de dosar care îi rămăsese în competenţă procurorului militar Oancea. Dar nu pentru multă vreme. După ce a fost pus să facă nota cu privire la cercetările sale, peste care, după cum am văzu, s-a băgat cu ”rezoluţii” chiar primul ministru Năstase, Oancea spune că ”deja, din acel moment am intrat în nişte  îndoieli majore vizând obiectivitatea cercetărilor şi a datelor”, care îi erau furnizate – mai ales de către Serviciul Român de Informaţii. Date ”care în ultima vreme nici nu mai veneau”. Iar dosarul cu militarul în cauză a fost închis, ”de sus”: ”mai mult, pe parcursul acestor cercetări prealabile, mi-apare la dosar un document din partea MApN care, vezi tu Doamne, stabilea că datele care făceau obiectul infracţiunii pentru care era cercetat maiorul au fost desecretizate, deci nu mai sunt secrete de stat”. Maiorul-topograf era astfel scos din cauză şi dosarul închis.

Colonelul Oancea nu s-a lăsat, însă: ”m-am dus la Joiţa Tănase, procurorul general din acea perioadă, şi spun cum stau lucrurile, că trebuie să predau dosarul în urma desecretizării actelor în cazul ofiţerului de la Topografie, iar pentru restul aspectelor să se continue cercetarea penală (la P.N.A./D.N.A. – n.n.)”. Concluzia colonelului a fost că s-a operat o ”acoperire” la nivel înalt, a unora dintre principalii făptuirori, pe care-i depistase: Frank Timiş şi Ovidiu Tender, ambii investitori ”străini”, ”strategici”, de origine română.  

”Cazul” s- a închis elegant. În octombie 2003, după cum am văzut, Tănase Joiţa a fost înlocuit, iar Oancea a predat a doua zi dosarul. A recunoscut, în faţa celor doi jurnalişti, că ”s-a făcut o presiune deosebită. S-a urmărit nesoluţionarea dosarului”. Curînd, împlinind anii de pensionare, a plecat din magistratură, cum spunea, ”pe uşa din faţă”, dar cu un gust amar: lăsase o treabă neterminată, şi neterminată a rămas pînă astăzi. Numai că ne ajung din urmă consecinţele ei, pe cale să ne coste 4.7 miliarde de dolari.

NATO, acoperirea la nivel înalt a tripletei Talpeş – Tender – Timiş

Pentru a vedea puţin contextul în care procurorul militar Gheorghe Oancea a fost împiedicat să-şi facă treaba, trebuie să introducem în scenă un personaj despre care am mai tot scris: generalul Ioan Talpeş, care el singur se consideră şi acum ”artizanul din umbră” al intrării României în NATO. Dar să recapitulăm un pic ce rol putea juca Talpeş în acest episod al absolvirii de orice păcate a ”investitorului strategic” Frank Timiş.

Ioan Talpeş, fusese colaborator apropiat al lui Ilie Ceauşescu, la Institutul de Studii Militare. În această calitate, publica în Scînteia nesfîrşite elogii, la adresa lui Nicolae Ceauşescu. I-a mers bine şi în tranziţie: în iulie 1990, a devenit consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu şi în 1992 şeful Serviciului de Informaţii Externe (fost DIE), funcţie pe care a deţinut-o pînă 1997.

Nu e exclus, astfel, ca el să-i fi ”inventat” pe cei doi, Tender şi Timiş. Emil Constantinescu, ca să scape de el, dar totuşi să-l ”ţină aproape”,  l-a numit ambasador la Sofia. După 2000, Ion Iliescu l-a readus consilier prezidenţial, pe probleme de securitate. Între 2001 si 2004, Ioan Talpeş a fost şi şeful administraţiei prezidenţiale, iar din martie pînă în octombrie 2004, Ministru de Stat pentru Coordonarea Activităţilor din Domeniile Apărării Naţionale, Integrării Europene şi Justiţiei.

Exact funcţiile din care putea ”trage de manete”, nu doar pentru ”albirea” lui Frank Timiş şi scoaterea de sub orice presiune a urmăririi penale sau de către ”servicii”. Mai mult decît atît, Tapleş se cunoştea bine cu Timiş. În luna iunie 2002, a avut loc la Snagov reuniunea şefilor de servicii secrete din ţările membre NATO. Toate cheltuielile au fost suportate de patru sponsori, printre care figurează la loc de frunte Frank Timiş si Ovidiu Tender.

Cel care a comunicat presei lista sponsorilor a fost Willem Matser, directorul pentru studii avansate din cadrul Biroului Consilierului Special pentru Europa Centrală şi de Est al Secretarului General NATO, spunînd că respectă ”iniţiativa şi curajul de aducere a acestor sponsori ai domnului Talpeş”. Cine sînt cele două ”invenţii”? Au fost ei construiţi de ”structuri” imediat după 1989, înainte, Talpeş i-a făcut, sau i-a preluat? Ori, a făcut-o altcineva, fostul ”ţuţer” al lui Ilie Ceauşescu nefiind decît un executant, un pion? Sînt ”români”, sau aparţin altor ”structuri”, mai de la răsărit? Ar fi treaba SRI-ului să fi aflat, dar, după cum s-a văzut în cazul colonelului Oancea, SRI-ul n-a vrut. S-a dat deoparte. Ceva  tot e cu ei – ambii au avut un larg monopol, în domenii strategice din România.

Despre unul dintre cei doi sponsori aduşi de Talpeş nu la o chermeză, ci la ditamai reuniunea şefilor de servicii secrete din ţările membre NATO, Vasile Frank Timiş, cu dublă cetăţenie (română şi australiană), presa românească din Sydney a scris imediat că are două condamnări, pentru deţinere de heroină, în Australia. Timiş reuşise deja să acapareze, printr-o complicata reţea de firme off-shore din insulele Jersey, cel mai mare zăcămînt de aur din Europa – cel de la Roşia Montană.

Apariţia lui Frank Timiş, alături de Tender, ca sponsor la o reuniune NATO de rang înalt indica faptul că Ioan Talpeş, responsabilul cu organizarea acestui eveniment, a fost unul dintre protectorii din umbră ai acestuia – ca şi al lui Tender. Şi l-a scos, probabil, de sub urmărirea lui Oancea pentru că, aşa cum am văzut mai sus, avea toate pîrghiile la îndemînă să o facă.

Ioan Talpeş a fost în cariera sa implicat in mai multe scandaluri – şi toate cu parfum de ”acoperiţi”: „cazul Treptow”, diplomatul american pedofil, apoi ”afacerea Matser – Tender” (privind afacerile cu bani de la cartelurile drogurilor din Columbia - ale înaltului oficial NATO, Jean Willem Matser, care după reuniunea de la Bucureşti, în care-l lăuda pe Talpeş şi ”sponsorii săi” Timiş şi Tender, a fost arestat si judecat in Olanda).  La întrebarea ce a căutat NATO la Roşia Montană? răspunsul e că alianţa, nimic. Ea a fost folosită doar ca ”trambulină” pentru apropiaţii lui Ioan Talpeş, prea apropiaţi poate,  Ovidiu Tender şi Frank Timiş.

Ca sponsor al reuniunii NATO de la Snagov, apărea şi  ”Tender Holding”,  grup de firme deţinut de Ovidiu Tender împreună cu familia sa. Holdingul Tender, acum falimentar, conţinea 11 firme care, la rîndul lor, conţineau altele. De exemplu, SC Nuclearo-montaj (care lucrează şi pentru centrala nucleară de la Cernavodă) avea în componenţă alte 14 firme. În domeniul agricol, holdingul avea în exploatare peste 110.000 hectare de teren.

În domeniul petrolier, firma a acordat asistenţă tehnică pentru companii naţionale petroliere din Irak, Iordania şi Libia. Firmele Rafo şi Carom ţineau de asemenea de imperiul lui Tender. Ovidiu Tender a fost şi reprezentantul Uniunii  Camerelor de Comerţ si Industrie din Kazahstan. La acea dată, Ovidiu Tender era director în firma lui Frank Timiş, "Gold Corporation - Gabriel Resources". Despre trecutul lui, nu ştim. Măcar că nu a făcut trafic cu heroină în Australia, chiar dacă a ţinut în mîini un sfert din petrolul României şi peste jumătate din industria strategică. De fapt, cum îi cheamă? Şi...

A cui e România?

Cei mai mulţi dintre noii ei proprietari de azi sînt ”latifundiarii” străini, persoane fizice sau juridice, care au cumpărat terenuri agricole în România – peste 40 % din suprafaţa arabilă a ţării. Proprietarii de mîine sînt băncile, la care Florin Cîţu a îndatorat ţara. Cu o datorie de peste jumătate din produsul ei intern brut.

Alţi stăpîni sînt cei care au pus mîna pe resursele ei minerale. Frank Timiş, de pildă, român născut în Maramureş şi stabilit în Australia, despre care Wikipedia scrie la capitolul ”companii deţinute”: ”compania Central Europe Petroleum, care a concesionat în anul 2003 o suprafaţă a cărei întindere depăşeşte 4% din suprafaţa totală a teritoriul României, pentru a căuta zăcăminte de gaze naturale şi petrol, precum şi compania African Minerals. Companiile lui Timiş deţin în concesiune şi perimetre aurifere în România, printre care perimetrul Roşia Montană, loc unde s-ar afla cel mai mare zăcământ de aur din Europa. O altă firmă a lui Frank Timiş, International Goldfields, a concesionat şi ea o suprafaţă de peste 2.500 de kilometri pătraţi, între oraşele Deva, Lugoj şi Oţelul Roşu. Împreună, suprafeţele controlate de aceste firme, împreună cu ariile controlate de Gold Corporation - Gabriel Resources şi de European Goldfields, companie care activează în judeţul Hunedoara, toate deţinute de Timiş, totalizează 5% din teritoriul României”.

Pentru a-şi pune masca onorabilităţii, firmele sale au apelat, în aceiaşi ani în care procurorul Oancea se chinuia de unul singur împotriva tuturor, să-i descîlcească afacerile murdare, la reţeta binecunoscută a ”creatorilor de imagine”, cu cheltuieli imense în publicitate, care făceau din ”Gabriel Resources” reţeta ”de aur” pentru salvarea României şi din Frank Timiş personajul providenţial pentru naţiune.

De campania publicitară pentru Gold Corporation s-a ocupat Felix Tătaru, deţinător al GMP Advertising. E aceeaşi companie care s-a ocupat de campania lui Traian Băsescu, şi a fiicei sale, Eba, a lui Adriean Videanu şi a Partidului Democrat-Liberal – pînă ce avea să devină, sub Klaus Iohannis, ”naţional”. La fel, şi istoria ”Gold Corporation” a mers mai departe. 

Sub aceşti ”politicieni de top” ai României, ”asasinii economici” au pus mîna, cu complicităţile deja menţionate, pe o bună parte din resursele României, iar acum o scot şi datoare vîndută. Frontul Salvării Naţionale, cînd s-a reunificat, a făcut-o de astă dată pentru a ne vinde ţara. Restul, e joc de glezne în politică şi rupere de de glezne în marşuri, pentru a apăra Roşia Montană – o bucăţică rămasă, din neatenţie, la vedere. Despre cum s-a ajuns aici, despre cum cianura de la Roşia Montană le-a umplut paharul românilor şi mai ales moţilor, într-un articol viitor.