PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Crimele de la Bucha s-au născut din ură, primitivism şi dispreţ. Cum a fost tratată Ucraina ca o ţară ”second hand”

Ucraina, ”ruda săracă” la cheremul ruşilor

În Ucraina, crima a fost dintotdeauna permisă pentru ruşi – cu osebire în timpul regimului comunist. Nu se ştie cîţi ucraineni au murit în timpul războiului civil. În timpul marii foamete din Ucraina, între 1932 şi 1933, denumită de istorici ”Holodomor” au murit undeva între 3 şi 5 milioane de oameni, cu toate că şi atunci, ca şi în vremurile noastre, pămînturile acestei ţări erau ”grânarul Europei”. Stalin a pus la cale acest dezastru umanitar, unul dintre cele mai crude din istorie; ca şi Putin, el iubea Ucraina – dar fără ucraineni.

Numărul victimelor foametei a pălit, însă, în anii războiului cînd ucrainenii ucişi au bătut tristele recorduri ale foametei. În primul rînd, se estimează că peste 2 milioane de bărbaţi şi femei în putere din Ucraina au fost transportaţi cu trenurile în 1942 şi 1943, înspre vest, unde au fost trimişi la muncă forţată în fabrici de armament din Germania. Cei mai mulţi au murit, ori n-au mai vrut să revină în Ucraina sovietică după război – cert e că numărul ”repatriaţilor” a fost foarte mic. Numărul pierderilor directe de vieţi omeneşti pe teritoriul ucrainean, în anii celui de-al doilea Război Mondial a fost imens în Ucraina, unde au pierit între 6 şi 8 milioane de oameni, dintre care peste 1,5 milioane de evrei.

”Pămînturile Ucrainei sînt ale Rusiei”, spune acum Putin, iar Ucraina este o ”ficţiune”, creată de Lenin. El neagă, de asemenea, naşterea conştiinţei naţionale ucrainene, în părţile ei vestice, aflate sub ocupaţia şi sub influenţa Imperiului Austro-Ungar, la finele secolului al XIX-lea. Nimic mai fals. De pildă, într-o corespondenţă strict secretă, în urma Pactului Ribbentropp-Molotov şi a invadării Poloniei de către Armata Roşie, în 1939-1940, Sovietul Suprem din Ucraina i-a trimis un mesaj lui Stalin, în care arăta că ”după ce au fost despărţite, separate timp de secole de graniţe artificiale, marele popor ucreainean este în sfîrşit reunit pentru totdeauna, într-o singură republică ucraineană”. N-ar fi cutezat să pomenească de aşa ceva, dacă Ucraina n-ar fi fost un fapt istoric, de la sine înţeles. În 1945, faptul că Ucraina nu era un simplu vasal al Uniunii Sovietice, ci un stat comunist ”independent” din componenţa URSS, i-a permis Ucrainei să intre în Naţiunile Unite ca membru fondator alături de URSS, acordînd astfel Moscovei un vot în plus la ONU. Deci, sovieticii au recunoscut ei înşişi o Ucraină independentă. Ceea ce n-ar fi putut face, fără un fundament istoric.

La momentele respective, de altfel pe pămînturile Ucrainei luptau numeroase grupuri de partizani din Armata Insurecţionistă Ucraineană, în număr de aproape 100.000 de oameni, împotriva Armatei Roşii ”eliberatoare”. Luptele au început încă din vara anului 1944, imediat după intrarea în ţară a armatei sovietice şi au continuat pînă în 1954, cînd cele patru divizii ale KGB-ului, înarmate cu tunuri şi blindate, au reuşit să distrugă rezistenţa naţională anticomunistă ucraineană, care numai în trei ani, între 1944 şi 1947, provocase trupelor sovietice ale poliţiei secrete nu mai puţin de 21.000 de pierderi. Tocmai din acest motiv, în ”mentalul colectiv” kaghebist, de care Putin nu s-a desprins niciodată, mişcarea de insurgenţă naţională a Ucrainei a fost, întotdeauna, după tipicul KGB, socotită una ”fascistă”, după etichetele timpului – deşi Armata Insurecţionistă Ucraineană luptase cu dîrzenie şi împotriva ocupaţiei germane a ţării.

În fond, Putin poate să creadă ce vrea, dar adevărul e că, dacă această ”conştiinţă naţională” a ucrainenilor ar fi o ficţiune istorică, atunci Ucraina ar fi primit armata Federaţiei Ruse cel mult cu indiferenţă, dacă nu cu flori. Nu s-a întîmplat aşa. Dar, chiar dacă nu ar fi o naţiune, chiar dacă ar fi cu toţii ”fascişti”, nici aşa, Putin n-ar avea dreptul să-i ucidă sumar pe ucraineni şi să lase cadavrele lor putrezind, în stradă – expresia unei uri profunde, faţă de un popor pe care, declarativ, îl socoteşte ”frate”. Crima de război e o crimă lipsită de raţiune. Ea se naşte din ura  combinată cu un dispreţ profund faţă de cel ucis, care împiedică naşterea oricărei empatii cu victima. Numai aşa, criminalii au putut executa ordinele: au fost educaţi că ucrainenii nu există. Şi că sînt cu toţii nişte fascişti, care trebuie nimiciţi.

Un acord despre Ucraina, între Merkel şi Putin

Ucraina n-a fost tratată doar de Putin ca o ţară ”second hand”. Cum am mai scris, la summitul NATO din 2008, de la Bucureşti, cancelarul Germaniei, d-na Merkel şi preşedintele de atunci al Franţei, Nicolas Sarkozy, s-au opus aderării Ucrainei la Alianţa Nord-Atlantică. Şi îndreptăţit, acum vocea lui Zelenski de la Kiev, îi acuză pe cei doi că ar fi vinovaţi de soarta actuală a Ucrainei şi implicit de ceea ce s-a petrecut în anii trecuţi cu Crimeea şi Donbas. Intermediate tot de Germania şi Franţa, acordurile de la Minsk n-au fost respectate de ruşi şi chiar Merkel a constatat că soldaţii ucraineni continuă să moară. Ceea ce n-a împiedicat-o însă pe doamna cancelar ca, la sfîrşitul mandatului ei, să lase cea mai ”glorioasă” moştenire”: proiectul Nord Stream, prin care Rusia administra cea mai puternică lovitură împotriva Ucrainei, prin intermediul doamnei Merkel. Angela Merkel a negociat cu Putin construirea unei conducte pentru livrarea gazelor în Europa, care ocolea Ucraina. Şi care a fost cît pe ce să fie pusă în funcţiune, cînd a izbucnit războiul.

Nord Stream ar fi sortit Ucraina unei morţi economice lente, într-un ”no man’s land” între Europa şi Rusia. Iar experimentatul cancelar al Germaniei nu putea să nu ştie acest lucru.  Întrebarea pe care mi-o pun este dacă Berlinul n-a visat cumva, ca în vremea prieteniei între Stalin şi Hitler, nu doar să menţină bune relaţii cu Moscova, ci şi ”să rezolve împreună crizele din lume”, cum a scris, cînd gazoductul Nord Stream se afla aproape de finalizare, ”The Independent”. Singuri, ucrainenii au subapreciat acţiunile doamnei Merkel, sperînd tot timpul  că proiectul gazoductului va fi abandonat. Chiar Volodimir Zelenski a decorat-o pe doamna Merkel, în ultima ei vizită la Kiev, în calitate de cancelar. Angela Merkel venea de la Moscova, unde Putin, înainte de a-i strînge mîna, i-a oferit un buchet imens de trandafiri albi.

Sînt mulţi economişti care n-au înţeles raţiunea războiului din Ucraina, pentru că Nord Stream putea foarte bine să nu fie o armă numai la tîmpla Ucrainei, ci să fie folosită şi împotriva Europei. Berlinul a promis, ce-i drept, că va sprijini Ucraina să-şi renegocieze contractul de tranzit al gazului, care expiră în 2024, chiar şi în condiţiile deschiderii conductei Nord Stream. Dar Merkel e la pensie, speranţele-s deşarte, ca şi promisiunile pe care le-a făcut Ucrainei. Acum e război. Nu doar semnul falimentului politicii ei de încurajare a lui Putin, ci şi al concesiilor care se dovedesc de-a dreptul criminale, prin prisma evenimentelor care se produc în zilele noastre. 

În iulie 2014, agenţiile de presă internaţionale publicau, cu puţine date, informaţia că ”Angela Merkel şi Vladimir Putin negociază în secret un acord care să pună capăt crizei din Ucraina”. Prestigioasa publicaţie britanică ”The Independent” titra: ”Crimeea, pentru gaze”.  Erau citate surse apropiate negociatorilor, care detaliau planul discutat de Angela Merkel şi Vladimir Putin. ”The Independent” afirma că preşedintele ucrainean trebuie să fie de acord ca Ucraina să nu depună cerere de aderare la NATO, pentru a obţine în schimb retragerea sprijinului militar şi financiar al Rusiei, pentru separatiştii pro-ruşi din estul Ucrainei. Se obţinea ”stabilizarea” graniţelor Ucrainei, care trebuia să se mulţumească cu ajutor financiar din Uniunea Europeană, plus gaze de la ruşi, în schimbul recunoaşterii independenţei Crimeei – punct care n-ar fi fost însă pe placul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Aşa că Putin a anexat-o, pur şi simplu, în urma unui ”referendum” trucat. Angela Merkel a tăcut. N-a vrut să strice ”posibilul” acord şi a continuat să discute cu Putin ”soarta” Ucrainei, fără ca pe ucraineni să-i întrebe cineva. O altă sursă apropiată discuţiilor a mărturisit: "este acordul lui Merkel. Discută direct cu preşedintele Putin despre aceasta. Trebuie să rezolve disputa, deoarece nu este în interesul nimănui să avem tensiuni în Ucraina sau să avem Rusia aruncată într-o zonă rece. Nimeni nu vrea un alt Război Rece”.

Drept reacţie la cele publicate în ”The Independent”, un purtător de cuvînt de la Foreign Office a spus că nu are cunoştinţă ”despre astfel de negocieri” şi că oricum ”este foarte puţin probabil ca SUA sau Marea Britanie să fie de acord să recunoască controlul Rusiei asupra Crimeei”. Ministerul de Externe german n-a avut niciun comentariu. Şi, deşi cum arăta sursa citată, ”toţi au interesul să obţină un acord”, discuţiile s-au împotmolit. Un detaşament al separatiştilor pro-ruşi a doborît deasupra Ucrainei, cu o rachetă sol-aer de tip Kub – din care România a livrat ”din gros” Iranului, în 1995-1996 – un avion de pasageri malaysian, în 17 iulie 2014. Toţi cei 283 de pasageri şi cei 15 membri ai echipajului au fost ucişi.

O primă crimă de război, rămasă nepedepsită – deşi echipajul de pe Kub apucase să se laude cu isprava sa; soldaţii au fost identificaţi, iar împotriva lor au început procedurile Tribunalului Penal Internaţional de la Haga, însă ei n-au ajuns în faţa acestuia. Au continuat, în schimb, discuţiile numeroase, ca şi vizitele Angelei Merkel la Moscova. Germania a fost vizibil  interesată, pînă în prima zi a războiului, să se ajungă la o soluţie în ”criza ucraineană”, ca prim partener european al comerţului cu Rusia. ”În epoca Merkel, axa ”ruso-germană” s-a întărit semnificativ, iar guvernul de la Berlin s-a arătat reticent în stabilirea de sancţiuni comerciale Moscovei pentru anexarea Crimeii. Cît despre cei 298 de morţi din avionul doborît de ”separatiştii” ruşi, aceeaşi cu ”omuleţii verzi” care ocupaseră Crimeea, Moscova a spus că ea n-are nicio vină. Germania, ca şi întreaga Europă, a crezut-o. Acum, Moscova repetă şi spune că noile crime de război din Ucraina sînt o ”înscenare”. Dar nimeni nu-i mai crede. Între timp, Ucraina s-a dovedit, prin ea însăşi, prin rezistenţa faţă de Rusia invadatoare că nu e o ţară ”second hand” şi că nu mai poate fi tratată ca atare. Putin, care a vrut să repete scenariul Crimeei cu întregul teritoriu ucrainean, pentru că Europa i-a dat de înţeles că ”se poate”, nu mai are norocul să dea peste o doamnă atît de înţelegătoare cu el, ca Angela Merkel. Şi devine, pe zi ce trece, criminal de război.

Întrebările lui Volodimir Zelenski, ”Ce a făcut oraşul ucrainean Bucha Rusiei voastre? Cum au devenit posibile toate acestea?”, deşi retorice, au totuşi un răspuns. S-a întîmplat, pentru că în anticamerele marilor puteri, de la Berlin pînă la Moscova, Ucraina a fost tratată în ultimele decenii cu dispreţ. Şi e cel mai uşor să-l ucizi pe cel dispreţuit.