PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Crin Antonescu – a treia şansă a liberalilor

Revenirea lui Crin Antonescu ar putea însemna reinventarea liberalilor şi stingerea conflictelor care, aşa cum se vede, au scindat puternic partidul în interior pînă la riscul de fractură, după alegerile din septembrie de la PNL. Într-un plan ideal, el ar putea fi candidatul-surpriză la aceste alegeri, care ar împăca ambele tabere şi ar salva partidul, acum strîns legat de riscurile guvernării şi de ambiţiile politice ale preşedintelui Klaus Iohannis şi ale unor lideri care riscă să-l macine încet şi sigur.

 

Avertizez din start că scriu aceste rînduri cu subiectivism şi părtinire. Am fost coleg de facultate (şi de cămin, în Grozăveşti) cu Crin Antonescu, la istorie, la Universitatea Bucureşti în anii ’80 şi eram pe atunci buni prieteni. Ambii eram studenţii preferaţi şi protejaţi în faţa politrucilor facultăţii de către Zoe Petre, cea care a fost, moral şi profesional, mentorul nostru. Am fost chiar invitat la discreta petrecere de după căsătoria lui Crin cu prima soţie, Aurelia, stinsă mai apoi în condiţii tragice, în 2004, nemaisuportînd suferinţele unei boli necruţătoate. O cunosc şi pe a doua sa soţie Adina, acum europarlamentar, cu care s-a recăsătorit, la cinci ani după moartea Aureliei. Pe mine şi pe Crin ne-a legat, în continuare, de-a lungul anilor, o prietenie caldă şi discretă.

 

Crescut la Tulcea, unde s-a născut, de către tatăl său, în Crin Antonescu  a fost sădită vocaţia de profesor de istorie, după ce în 1978 cîştigase şi olimpiada pe ţară la această disciplină. În facultate, a fost un student rebel – cu aceleaşi plete care şi în politică aveau mai tîrziu să fie, multă vreme, o ”marcă” a sa. A fost pe nedrept acuzat că ar fi fost un student ”repetent”: nu e aşa. Nu lipsa cunoştinţelor l-au făcut să repete doi ani de facultate, ci raţiuni personale. Voia să termine, pur şi simplu, studiile odată cu soţia sa Aurelia, pentru a prinde o ”repartiţie” împreună. Ceea ce ”acuzatorul” său I.T. Morar, care a dat publicităţii informaţia, ştia foarte bine, dar n-a spus-o – la fel din considerente subiective şi ”poliţe” de plătit: ”Biju” Morar era, în aceeaşi ani ’80, instructor UASCR la Casa de Cultură a Studenţilor ”Grigore Preoteasa”, iar Crin împătimit jucător de bridge – pasiunea sa mistuitoare, dintodeauna. 

 

În mijlocul convulsiilor din interiorul Partidului Naţional Liberal, la care a aderat încă de la naşterea acestuia, Crin Antonescu a mai trecut prin două ”aripi” liberale, Partidul Alianţei Civice şi PL ’93, aşa cum s-a întîmplat cu mulţi tineri liberali, sufocaţi de ”osificarea” partidului. Reîntors în partid după ”Congresul reunificării liberale” de la Braşov, a ajuns chiar vicepreşedinte al acestuia, a fost vreme de două mandate succesive şef al grupului parlamentar liberal din Camera Deputaţilor şi a ajuns figura publică poate cea mai cunoscută a partidului, prin vocaţie şi charismă. A fost ministru al tineretului şi sporturilor în timpul guvernării CDR, de numele lui legîndu-se renta viageră acordată de stat sportivilor de performanţă. Nicio luare de cuvînt a sa în parlament, sau la conferinţele de presă ale partidului nu rămînea neluată în seamă de presă, pentru că toate aveau miez, umor, erau argumentate şi incomode pentru adversari şi demonstrau din plin vocaţia sa politică.  

 

În timpul ascensiunii maxime a lui Crin Antonescu, cînd în noiembrie 2009 a ajuns candidat al liberalilor la prezidenţiale, am fost, alături de Doina Cornea, surorile Coposu şi Neagu Djuvara între susţinătorii săi, împotriva dictaturii de catifea şi cătuşe a lui Traian Băsescu, susţinută de servicii şi o altă parte a ”societăţii civile” şi presei, aservite acestuia, de la Andreea Pora şi Dan Tapalagă, la Monica Macovei şi Gabriel Liiceanu. Dar n-a fost să fie, s-a situat al treilea, iar în turul doi al prezidenţialelor l-a susţinut, fără succes, pe Mircea Geoană. Antonescu a fost reales, cu toate acestea, preşedinte al PNL, în 8 martie 2010, în faţa contracandidatului său Ludovic Orban, preşedintele de azi al liberalilor.  

 

În ianuarie-februarie 2011, Crin Antonescu a fost, alături de Daniel Constantin şi Victor Ponta, artizan al Uniuniii Social-Liberale, un proiect politic atribuit lui Dan Voiculescu şi ”demonizat” cum se cuvine de presa ”băsistă”. Primul scop al alianţei politice, acela de cîştigare a alegerilor parlamentare din 2012, a fost atins. Al doilea, cel de cîştigare a prezidenţialelor din 2014, candidatul USL stabilit prin protocol fiind preşedintele PNL, avea să eşueze şi să ducă la retragerea lui Crin Antonescu din viaţa publică. 

 

Pînă acolo însă, Antonescu a continut să se bucure de deplina încredere a liberallor.  La Congresul PNL din 22-23 februarie 2013 a fost reales preşedinte, cu o largă majoritate (a obţinut 1434 de voturi, contra a 44 împotrivă şi 50 anulate). În vara aceluiaşi an a fost ales preşedinte al Senatului, în locul pedelistului Vasile Blaga şi, în perioada de suspendare a preşedintelui Băsescu, a fost, din 10 iulie 2012, pentru o lună şi 17 zile, preşedinte interimar al României.

 

Planurile făcute în 2012 n-au mai funcţionat în 2014. Apăruse ”elementul surpriză”, Klaus Iohannis. 

 

Intrat în Partidul Naţional Liberal pe ”filieră” pedelistă, Iohannis anunţa la mijlocul lunii mai 2014 că este decis ”sută la sută” să candideze la preşedinţia României. Cu un an şi jumătate înainte, avusesem şi eu, împreună cu primarul liberal al Devei, Mircea Muntean, o întîlnire şi o discuţie în acest sens cu lohannis, în biroul său de primar al Sibiului, propunîndu-i să-şi prezinte candidatura din partea Forumului Democrat German, o discuţie pe care poate că a vrut să o uite... 

 

În aceste condiţii, s-a petrecut ”trădarea liberalilor”, care au trecut rapid, cu arme şi bagaje, de partea candidatului-surpriză Iohannis. Deşi nu toţi.

 

Faptele, derulate rapid, s-au petrecut în ultima săptămînă din luna mai a anului 2014. Nu mai departe de ziua de joi a săptămînii, la cîteva zile de la declaraţia-surpriză a lui Klaus Iohannis, el însuşi vicepreşedinte al PNL, Crin Antonescu îi răspundea acestuia şi reafirma intenţia sa de a candida la preşedinţie. Era încă preşedinte al Partidului Naţional-Liberal şi opţiunea legitimă pentru candidatură. 

 

Dar ”din casă” pîndea ”duşmanul”. Klaus Iohannis urcase pe cai mari, în partid. El însuşi explica ulterior propria ascensiune pe pagina sa de web ca preşedinte al PNL în termenii următori: ”Pe 20 februarie 2013, am semnat adeziunea la Partidul Naţional Liberal. O zi mai tîrziu, colegii mei de partid au votat în unanimitate o derogare de vechime, care mi-a permis să candidez la o funcţie în conducerea partidului. La congresul extraordinar din luna februarie a anului trecut (2012 – n.n.), am fost ales prim-vicepreşedinte al PNL. Un an şi patru luni mai tîrziu, am primit 95% din voturile delegaţilor la Congres din toată ţara, pentru funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal”. 

 

Iohannis devenise prim-vicepreşedinte în februarie 2013, la trei zile de la înscrierea în partid, la acelaşi congres la care Crin cîştigase cel mai mare număr de voturi, ca preşedinte. Dar fără ca el să se fi schimbat, ori să fi făcut vreo greşeală, pînă în mai 2014 ceva se schimbase în ”chimia” interioară a partidului. Poate că secretarul general al PNL de atunci şi şeful de azi al Serviciului Român de Informaţii, Eduard Helvig, ştie mai multe. Cert este că, în numai două zile, Crin Antonescu a cedat lupta. S-a vorbit ulterior de un ”dosar” cu care Antonescu ar fi fost şantajat, dar acest scenariu a circulat după ce Helvig a ajuns director al SRI şi nu are, sînt profund convins, nicio acoperire în realitatea faptelor petrecute anterior. 

 

Deja luni, pe 2 iunie 2014, se ştia: Crin Antonescu a renunţat la candidatura pentru prezidenţiale. Potrivit ziariştilor, vineri avusese loc o întîlmire hotărîtoare, între Antonescu şi fostul său contracandidat la şefia partidului, Ludovic Orban. Decizia de a fi candidatul dreptei, deja clătinată, i-a fost atunci spulberată. Nu se ştie nici azi care a fost conţinutul acestor discuţii, despre care s-au spus multe, inclusiv s-a lansat acel zvon, după părerea mea total nefondat, potrivit căruia Crin Antonescu ar fi fost şantajat. 

 

Mult mai probabil e că discuţia a avut loc cu sondajele pe masă, sondaje care arătau că Iohannis are în plus faţă de Crin Antonescu şi sprijinul masiv al electoratului PDL, care nu putea să uite că el fusese un duşman ireductibil al lui Băsescu. Şi mai mult, dubla candidatură Iohannis-Antonescu ar fi ameninţat, la congresul din 28-29 iunie, care ar fi trebuit să aleagă între cei doi, cu o scindare a partidului. În cele din urmă, Ludovic Orban, care avea mulţi susţinători între cei aproape 1.500 de delegaţi la viitorul congres, era cel care putea înclina balanţa. Şi a făcut-o, în favoarea lui Klaus Iohannis, poate prilej de regrete astăzi, cînd acelaşi Iohannis înclină balanţa în PNL în favoarea pupilului său, Cîţu.

 

Socotindu-se pe bună dreptate trădat, Crin Antonescu a ales să se retragă atunci, atît din candidatura la preşedinţie, cît şi din cea de preşedinte la partid. Apoi şi din viaţa publică. A fost o retragere fără jumătăţi de măsură, aşa cum îl cunosc şi ştiu că-i stă în caracter. Nu e mai puţin adevărat că o dezbatere la prezidenţiale între cei doi foşti aliaţi, Ponta-Antonescu, ar fi fost mult mai greu de imaginat şi cu sorţi de izbîndă necunoscuţi, decît aceea care a fost între candidatul PSD şi Iohannis. Oricum, o istorie contrafactuală e doar un joc intelectual fără miză.

 

Reţin însă spusele lui Crin Antonescu, la retragerea sa, pusă în scenă în 2014 cu ajutorul actualului preşedinte al liberalilor, Ludovic Orban, înghiţit acum de valurile unei politici pe care a năşit-o şi din care s-au născut atît Klaus Iohannis, cît şi Florin Cîţu. 

 

Antonescu afirma, în acel week-end fatidic pentru el, de la finele lunii mai a anului 2014: ”ştiu că sînt cel mai puternic candidat pe care îl poate avea dreapta. Cunosc foarte bine dreapta românească, presa, cum se produc şi se desfac pe piaţă opinii sau curente de opinii. Oamenii politici sînt cei care schimbă sondajele şi nu invers, am tot ce e necesar pentru această luptă. Nu am timp să demontez fixaţii, să vindec resentimente, să lărgesc orizontul unor mărginiri. E urgent ca eforturile de unificare a dreptei să facă paşi. Anunţ intenţia de a nu candida la preşedinţia României”. Şi a adăugat, cu oarecare maliţie, devoalînd poate şi cîte ceva din reproşurile care i-au fost aduse şi care ţineau de fosta alianţă anti-Băsescu, cu contracandidatul Victor Ponta: ”azi nu mai există pericolul ca reziduurile clanului pesedist din interiorul PNL să poată deturna mersul PNL în direcţia corectă”. 

 

După acest anunţ, făcut la o zi după discuţia cu Ludovic Orban, care avusese loc vineri, 30 mai, Orban a răspuns insistenţelor presei, spunînd: ”ceea ce discut eu între patru ochi cu prietenii nu este subiect de presă. Pot să spun doar atît: prin gestul retragerii din cursa prezidenţială, l-am recunoscut pe prietenul meu Crin Antonescu, pe care credeam că-l pierdusem”.

 

Un prieten de care ar avea nevoie azi, mai mult decît oricînd. Nu numai el, Ludovic Orban, ci şi un partid aflat pe muchia prăpastei clientelimului şi al vînzării pe promisiuni, unui fel de neica- nimeni, numai pentru că are deocamdată pîinea şi cuţitul guvernării şi este sprijinit de un preşedinte aflat la capătul unui al doilea mandat – ambele fără glorie. 

 

Ca să fie candidatul-surpriză la şefia PNL, Crin Antonescu ar avea nevoie de susţinerea a 10 organizaţii liberale şi le-ar putea totuşi obţine. Dar cine şi cum ar putea să-l scoată însă din izolare? Aşa cum îl ştiu, nimeni şi nimic, în afara propriei voinţe, dar poate că acum îi sînt mai dragi lecturile şi serile liniştite de bridge, decît zbaterile unui partid care l-a dat afară din casă.