PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea/ Cum poate fi împiedicat Putin? Numai prin forţă, singura pe care o înţelege

De la discurs la realitate

Liderul de la Kremlin a scris, în 12 iulie 2021 un ”articol de opinie” pe pagina oficială a preşedinţiei ruse, intitulat ”Despre unitatea istorică a ruşilor şi ucrainenilor”. Spre refacerea ”gloriei sovietice”, liderul de la Kremlin scria acum mai puţin de un an: ”Devin din ce în ce mai convins de un lucru: Kievul pur şi simplu nu are nevoie de Donbass”. Dacă oficialii din cancelariile europene şi de peste ocean ar fi citit atent atît discursul lui Putin, cît şi cartea lui Courtois, ar fi înţeles că Putin – fără cea mai mică dorinţă de a imagina ”scenariile” care-i sînt atribuite – pur şi simplu îşi vede de drum. Spre refacerea ”destinului imperial” al Rusiei, despre care vorbea Courtois că e coloana vertebrală a gîndirii politice de la Kremlin.

Nimic altceva nu mai contează, nicio ”sancţiune” şi niciun ”lider mondial” nu-l pot întoarce din drum. Ce mai conţine discursul de acum opt luni, căci nu e o ”opinie”, ci reprezintă viziunea lui Putin, în legătură cu Ucraina? Preşedintele Rusiei îşi prezentase pe 30 iunie 2021, în a 18-a lui conferinţă anuală ”în faţa cetăţenilor” ideile, dezvoltate apoi în articolul de pe site-ul oficial al Kremlinului. El porneşte de la o axiomă: ruşii, ucrainenii şi bieloruşi, sînt inseparabili, ca ramuri ale aceluiaşi popor. Restul – graniţe, parlamente, guverne, lideri sau tratate, nu contează în faţa acestei realităţi: cele trei ramuri, spunea el, sînt inseparabile în cadrul ”naţiunii ruse tri-une”, de fapt ”un singur popor”. Restul sînt ”făcături”, dictate de împrejurări istorice din istoria URSS.

În aceste condiţii, era evident că singurele ”negocieri” de care ar fi ascultat Putin ar fi fost cele de pe poziţii de forţă. Adică, dacă se vorbeşte de ”sancţiuni”, ele ar fi trebuit aplicate încă de la masarea forţelor ruse la graniţă. ”Exerciţiile” au fost şi sînt o minciună: nu aduci trupe din toată Federaţia Rusă, inclusiv din părţile orientale, cale de mii de kilometri, ca să se ”antreneze” puţin şi apoi să plece, la vechile locaţii. E evident că aceste trupe vor rămîne, mult şi bine, la graniţele de vest ale ţării. De notat, cum am arătat scriind tot pe marginea acestui articol al lui Putin la MEDIAFAX, pe 17 ianuarie a.c., că Putin vorbeşte şi de Basarabia şi Bucovina, despre care spune că ”au fost ocupate" de către România în 1918, la sfîrşitul Primului Război Mondial.

Toate cancelariile au explodat, în legătură cu ultimul discurs al liderului de la Kremlin, calificîndu-l în fel şi chip. Dar Putin n-a făcut decît să reia ce a scris acum opt luni, pe pagina oficială a preşedinţiei Federaţiei Ruse. Acum, Biden se arată contrariat de faptul că preşedintele rus i-a dat să înţeleagă că ”negociază”, cînd de fapt şi-a bătut joc de toţi liderii cu care s-a întîlnit la Moscova. S-au dus degeaba. Putin n-a făcut altceva decît să se poarte ca Stalin. N-a promis nimic, nu-l leagă nimic. A lăsat pîrghiile puterii de sub el să meargă înainte, în vreme ce i-a primit pe toţi liderii occidentali care-i băteau la uşă, întrebîndu-l de Ucraina. Fără să fi citit ceea ce crede Putin despre aceasta. Anume, justificarea ”istorică”, prin folosirea de argumente privind ”comuniunea culturală”, lingvistică şi religioasă, că legătura dintre ucraineni şi ruşi este ”specială şi organică” şi  ”orice încercare de a rupe sau slăbi această legătură” este, pe cale de consecinţă, un atac la adresa Rusiei, care ”va duce inevitabil la prăbuşirea statalităţii Ucrainei”. Acum, Putin constată doar că, tot ceea ce prevăzuse el, se întîmplă: statul ucrainian, ca entitate statală „geamănă” cu Federaţia Rusă ”se prăbuşeşte” – pentru că, a opta pentru Uniunea Europeană şi NATO e practic o prăbuşire, o abjurare de la destinul ei istoric, sub presiunea unei clase politice ”vîndute” occidentului. ”Declaraţia de război” a lui Putin nu e împotriva ucrainenilor şi a ţării lor, susţine el, ci împotriva ”clasei politice” din Ucraina, taxaţi de trădători ai ”cauzei poporului, a destinului istoric şi trecutului Ucrainei.

Declaraţia de război la adresa Ucrainei e justificată de faptul că actuala statalitate ucraineană, care moşteneşte de fapt o ”făcătură” a lui Lenin, cum o socoteşte Putin, e justificată pentru Federaţia Rusă, cu atît mai mult cu cît aceasta ocupă ”teritorii istorice ruseşti”. Se referă la sudul şi estul ţării. La Donbass. Aşa că nu ştiu de ce preşedintele Biden, cu cele trei-patru decenii de diplomaţie în spate, se arată surprins de ceea ce se întîmplă, în aceste zile. Nu e cazul. Putin a fost mai mult decît clar, tot timpul.  Ce e mai clar, decît că pentru el ”prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică din secolul XX”, prin care ”Rusia a fost jefuită” de resurse, de teritorii care i-au aparţinut? Cum semnalam în ianuarie, ceea ce a scris Putin despre Ucraina anul trecut în vară (mă autocitez) ”n-a provocat nicio reacţie în cancelariile occidentale, pentru că Vestul nu înţelege încă faptul că atunci cînd un şef de la Kremlin publică un ”articol”, acesta are pentru supuşii săi valoarea unei directive, de la care poporul nu se poate abate”.

Duma de Stat a înţeles, aleşii au votat recunoaşterea provinciilor separatiste, Doneţk şi Lugansk. A început evacuarea civililor de acolo, ce poate fi mai limpede, decît că Putin a acţionat, cum spune preşedintele Iohannis al nostru, ”pas cu pas”, într-un mod absolut previzibil? Ruşilor le place, deocamdată, această abordare. Dar, aici sînt unele probleme insurmontabile pentru Vladimir Putin, care pot face ca intenţiile sale belicoase, de refacere a ”puterii imperiale” ruse, să se întoarcă împotriva lui. Împotriva lui personal, nu a Federaţiei Ruse. Îl poate aduce, chiar, în situaţia unui Slobodan Miloşevici.

Cum poate fi împiedicat Putin? Numai prin forţă, singura pe care o înţelege

”Devin din ce în ce mai convins de un lucru: Kievul pur şi simplu nu are nevoie de Donbass”, scria Putin, la 12 iulie 2021. Cancelariile occidentale i-au ignorat spusele. Poporul i le-a aclamat, cum a aclamat şi multe din pasajele discursurilor lui sale despre Ucraina. Nu va aclama, la fel de entuziast, războiul în sine. Mai ales dacă va fi un conflict lung, de uzură. În opinia mea, tocmai din acest motiv, Putin se va opri la Donbass şi ţinuturile din estul şi sudul Ucrainei, numite în mod tradiţional ”Novorossya”. Putin are nevoie de acest scurt ”conflict”, camuflat prin ”protectoratul” militar acordat zonelor ”independente” din sudul Ucrainei, pentru că economia ţării sale e la pămînt – pe de o parte – şi pe de alta, tocmai acest fapt, că Rusia are un venit pe cap de locuitor mai mic decît Malaezia, îl împiedică să ducă, de fapt, un război în toată regula.

Putin nu va cuceri Ucraina, pentru că nu poate. Rusia nu mai are demult o asemenea putere. Şi Putin, ca fiecare conducător de la Kremlin, ştie că una dintre cele mai rapide modalităţi de a pune capăt puterii sale e  pierderea unui război.  Ruşii îşi aduc încă aminte lecţia Afganistanului. Un conflict care începuse încărcat de speranţă şi optimism pentru puterea comunistă de la Moscova, a devenit rapid un coşmar. Dar colosul rus se mişca greu, astfel încît la 17 octombrie 1985 Mihail Gorbaciov a fost nevoit să le citească colegilor din Biroul Politic scrisori de la cetăţenii sovietici, nemulţumiţi de războiul din Afganistan. Scrisori care conţineau inclusiv ”durerea mamelor pentru morţi şi infirmi”, precum şi ”sfâşietoare descrieri ale unor înmormântări”. Aşa ceva poate păţi şi Putin, iar el nu mai are sub el populaţia subjugată sub regimul opresiv comunist, şi nici măcar un ”bloc” politico-militar omogen, pe care să se poată baza pînă la capăt. Singurul lui noroc e cu reacţia occidentală, în funcţie de care îşi ”reglează” tirul. Dar Vladimir Putin nu poate risca foarte mult.

Războiul din Afganistan a dovedit unde poate duce un conflict ale cărui beneficii geo-strategice sînt cu mult depăşite de costurile lui umane, cît şi de înrăutăţirea condiţiilor ”de acasă”. În prezent, nu se pune problema unei afectări grave a economiei Federaţiei Ruse, per ansamblu şi deci de o înrăutăţire resimţită a nivelului de trai, care să-i creeze neplăceri lui Putin. În actualul stadiu, ”sancţiunile” occidentale, cu excepţia celor germane, care au sistat Nordstream 2, arătîndu-se, în mod surprinzător, mult mai categorice decît cele adoptate de restul europenilor şi de americani (care mai mult au ţipat, decît au întreprins), în mare, nu-i afectează decît pe unii magnaţi şi bancheri ruşi. Cu care cetăţenii de rînd n-au nicio legătură.

Singura schimbare ar putea surveni atunci cînd familiile ruşilor căzuţi pe ”frontal ucrainian” vor reproşa Kremlinului pierderea celor dragi. Acum, nu mai sîntem în epoca războiului din Afganistan. Soldaţii ruşi, de fapt copiii lor, folosiţi drept ”carne de tun” de Putin vor umple ecranele televizoarelor. E ceva ce liderul de la Kremlin nu poate opri, e peste puterile lui.

Astfel încît, pe Putin îl doare-n spate de reacţiile occidentale. Singura reacţie care-l mai sensibilizează e durata unui război deschis, cu consecinţele pe care le-am arătat mai sus. Cu cît conflictul devine mai violent, cu cît se prelungeşte mai mult, în aşa fel încît maşinăria propagandistică a Kremlinului să nu-i poată face faţă, cu cît imaginile sicrielor cu soldaţi ruşi trimişi acasă vor umple micile ecrane, cu cît constrîngerile economice ale războiului se vor resimţi mai acut, cu atît războiul va fi mai scurt şi fără de succes pentru Vladimir Putin.

E evident că Putin nu recunoaşte Ucraina, ca stat. Dacă i se vor da ”pe tavă” Doneţk şi Lugansk, va continua – cum a făcut-o şi după Crimeea. Nu mai e loc de negocieri, liderul de la Kremlin a dovedit-o în aceste zile. ”Obiectivele iniţiale” ale liderului de la Kremlin îşi pot pierde însemnătatea numai prin forţă. Cu alte cuvinte, se poate pune capăt războiului, poate şi puterii lui Putin, numai prin război. Numai printr-un sprijin economic şi militar defensive acordat, fără limite, Ucrainei – un sprijin deplin justificat, acum, cînd ea suferă o a doua agresiune din partea Federaţiei Ruse, după anexarea Crimeei, în 2014, cînd Putin a fost lăsat să-şi facă de cap – pînă la stadiul la care, acum, socoteşte că nu i se mai poate întîmpla nimic şi că el singur scrie istoria. Şi nu i se poate lua ”pixul” din mînă, cu vorba bună. A dovedit-o.