PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / De rezistenţa Ucrainei depinde echilibrul lumii

Vladimir Putin visează la Războiul Rece

În ultimul său apel către liderii europeni, ministrul apărării ucrainean constata: ”72 de ore de rezistenţă! Lumea nu a crezut. Lumea se îndoia. Dar, nu doar că am rezistat, continuăm cu încredere să luptăm cu ocupantul rus!” În mesajul de pe Twitter, ministrul Oleksii Reznikov afirma că ucrainenii au arătat lumii că nu trebuie să se teamă de Rusia, dar că ”sprijinul pentru Ucraina trebuie să fie mai puternic!”. S-a adresat fiecărui european, astfel: ”Siguranţa ta depinde de noi!”. Cred că lucrurile stau întocmai.

Într-adevăr, abia acum NATO (şi nu numai) înţelege că trebuie să sprijine direct rezistenţa ucraineană. Combinaţia de mijloace diplomatice a eşuat. Nici n-a existat o unitate de abordare. Fie că a fost vorba de orgoliul unui Macron, care se visa ”porumbelul păcii”, dar a ajuns pus la colţ de Putin pe ”coji de nucă”, fie că s-a aflat în calculul ”diplomatic” propriul interes de a-şi păstra relaţiile privilegiate cu ”gazul rusesc”, peste realităţile militare de la graniţa Ucrainei, cum au arătat cancelarul german şi prim ministrul ungar, acum pentru toţi a devenit evident că singura cale este susţinerea Ucrainei.

Numai o înfrîngere a lui Putin va salva occidentul european de o criză profundă şi de lungă durată, ca urmare a deciziei liderului de la Kremlin de a începe războiul: un război nu numai militar, împotriva Ucrainei, dar şi un război cu Europa, cea dependentă de gaz, grîu, petrol din Rusia. Vreţi toate aceste produse? Atunci, plecaţi-vă în faţa ”noului ţar”, părea să spună, de la capătul mesei sale de şase metri Vladimir Putin.

Nu ştiu dacă Putin a citit sau nu istorie bizantină, dar modul în care el i-a primit pe emisarii Europei sau cel în care a discutat cu Joe Biden aminteşte de felul în care împăraţii de la Constantinopol îi primeau la curte pe solii slavilor sau ai altor neamuri de migratori, care se stabileau la marginea imperiului, alegînd, în locul atacului asupra imperiului, să-i devină vasali şi să-i apere graniţele. Aceeaşi statornică şi istorică umilinţă. Statele Unite şi partenerii săi europeni nu o pot înlătura decît prin aceea că trebuie să arată că nu permit Rusiei să anexeze Ucraina. Dacă vor repeta îngăduinţa arătată Moscovei de către Occident, cînd aceasta a anexat Crimeea în 2014 şi apoi a orchestrat insurgenţa din estul Ucrainei, acum plătită atît de scump, nu vor face decît să crească preţul ”tributului” în umilinţă, pe care-l vor arăta lui Putin pe viitor.

Să-l încurajezi pe Putin, în anexarea fie şi a unei părţi, fie a întregii Ucraine nu e doar un ”exces de putere” care i-ar fi acordat dictatorului de la Kremlin, dar ar creşte puterea economică a Federaţiei Ruse, prin capacităţile industriale şi resursele naturale, anexate odată cu ţara ocupată, care vor ajunge la un nivel care ar putea face din Federaţia Rusă din nou o ameninţare globală, cum era vechea Uniune Sovietică.

Nici Statele Unite şi nici Europa nu mai pot permite această greşeală, care a dus în urmă cu trei sferturi de veac în urmă la naşterea unui costisitor şi destructiv ”război rece”. În care fostul kaghebist Vladimir Putin s-a simţit ca peştele în apă şi la care, de fapt, visează ca şi cînd i-ar reda tinereţea.

Pericolul Rusiei încolţite

În prezent, ajutorul militar, de informaţii şi umanitar pentru Ucraina şi populaţia sa, mobilizată în războiul împotriva Federaţiei Ruse este mult mai important decît consolidarea preventivă a apărării, de-a lungul flancului estic al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. De rezistenţa Ucrainei depinde în momentul de faţă echilibrul lumii.

Rusia a fost înghesuită într-un colţ de comunitatea statelor europene şi Statele Unite prin sancţiuni care îi ”lovesc la buzunar” pe liderii ei, de la Putin la Lavrov şi pînă la ultimul oligarh de la ”curtea de la Kremlin”. Şi îmi aduc aminte de povestea spusă de Vladimir Putin, despre copilăria lui, prin ruinele Sankt Petersburgului, cînd vîna şobolani şi a descoperit că, înghesuindu-l pe unul într-un colţ, acesta a sărit să-l atace şi astfel a scăpat. ”Să nu aştepţi, să ataci necontenit”, a devenit de atunci încoace lecţia pe care şi-a însuşit-o Putin şi pe care ”partenerii de dialog” occidentali cu care s-a întreţinut n-au ştiut-o, dar abia acum au învăţat-o. El a cîştigat timp şi a avut în tot timpul ”negocierilor” în minte doar războiul.

Lecţia pe care le-a dat-o Putin liderilor occidentali prin toată făţărnicia ”negocierilor” sale e bine să nu fie uitată, nicio clipă – astfel încît, în aceste momente, să se fi înţeles că e esenţial un ajutor masiv şi direct, în primul rînd în tehnică militară, acordat eroicului preşedinte Volodimir Zelenski şi armatei regulate, ca şi voluntarilor ucraineni care se luptă cu ruşii pe tot întinsul Ucrainei. ”Căştile nemţeşti” nu sînt de ajuns. N-au fost niciodată de ajuns, în faţa modului de gîndire şi acţiune al lui Putin, iar probabil germanii au înţeles şi au ştiut asta, dar n-au vrut să-l supere pe liderul de la Kremlin. Acum nu mai e timpul de menajamente. Dacă germanii mai vor gaz, prin Nordstream 2, atunci Putin trebuie să ajungă la subsolul istoriei.

În ultima vreme, lumea se tot întreabă unde se va opri Putin. De fapt, Kremlinul vrea ceea ce spune. Nici diplomaţia rusă şi nici Putin nu sînt prea sofisticaţi, în acest sens. Vor ca expansiunea NATO în est să înceteze şi, mai mult, aceasta să facă paşi înapoi, fiindu-i retrocedată Rusiei ”sfera de influenţă” în ţările baltice, în estul şi centrul Europei, pe care Moscova o deţinea la momentul destrămării Uniunii Sovietice. Inclusiv asupra României. Vor îndepărtarea armelor nucleare americane din Europa. Nu e o ”bază de negociere”, cum s-a crezut, de la care Putin poate accepta mai puţin. Nu, nu vor doar garanţii că Belarus, Ucraina sau Georgia nu vor face vreodată parte din NATO şi vor rămîne sub controlul Moscovei. Rusia vrea să redevină ”arbitrul suprem”, nu doar în politica de securitate a celor trei state, ci să redevină în aceeaşi poziţie şi în zona baltică, dar şi în Balcani şi centrul Europei. 

În esenţă, începînd războiul în Ucraina, Putin vrea să întoarcă istoria de 30 de ani de la dispariţia Uniunii Sovietice la făgaşul ei iniţial, înţelegînd chiar şi că fostele sale republici etnice, ori ţări aflate sub ”protectoratul” unui pact comun, cum a fost cel de la Varşovia, pot trăi ca state independente, suverane, dar numai cu condiţia ca această suveranitate să recunoască Moscova drept suveran de facto. Precum şi populaţiile ”clientelare” stabilite la graniţele Bizanţului de odinioară, trebuiau să îngenuncheze în faţa Bazileului.

Actualul război este doar primul pas, în acest ”plan istoric”. Cererea lui Putin pentru sfera rusă de influenţă în Europa de Est, Caucazul de Sud şi zona baltică nu ţine doar de ”interesele de securitate” ale Federaţiei Ruse, ci le depăşeşte cu mult.

Putin a vorbit nu odată de ”păcatul originar” al actualei ”ordini mondiale”, care a acceptat o extindere nepermisă a NATO spre est. Moscova a susţinut, în mai multe rînduri, că fără astfel de garanţii, nu va ezita să folosească forţa militară, ”pentru a-şi proteja interesele de securitate”. Nici nu înţeleg, am scris de mai multe ori despre asta, de ce Occidentul s-a mai obosit să negocieze, de ce, în afară de interesele economice ale propriilor state, unii dintre liderii europeni s-au umilit în faţa lui Putin, cînd el a susţinut tot timpul că echilibrul statuat ”trebuie rectificat”, iar Rusiei trebuie să-i fie redată puterea pe care o deţinea înainte de prăbuşirea Uniunii Sovietice.

Operaţiunea pe care Putin a început-o militar în Ucraina o va continua, prin toate mijloacele, de la şantajul cu gaz şi, poate, şi pînă la cel atomic (nu degeaba, primul obiectiv cucerit în Ucraina a fost centrala nucleară în ruină de la Cernobîl), pentru a-şi atinge scopurile, dacă nu va fi oprit. Din acest motiv, Putin trebuie şi poate fi oprit, în Ucraina. Căci, aşa cum se ştie, niciun ţar n-a supravieţuit la Moscova, pierderii unui război.

În ciuda faptelor prezentate mai sus, există încă numeroase interpretări alternative, ca şi preocupări de securitate ”energetică” şi a propriilor interese, ale naţiunilor din Europa, care se descoperă brusc la fel de suverane ca înainte de a intra în Uniunea Europeană, atunci cînd vine vorba de ceea ce, generic, putem numi ”gazul rusesc” (nefiind, se înţelege, aici vorba numai de gaz). Cipru, Italia, Germania, Ungaria au dat o lecţie a ruşinii şi meschinăriei. De pildă, păstrînd proporţiile, se poate spune că, aşa cum s-a comportat în ultima lună, dacă acum Germania n-ar fi făcut parte din Uniunea Europeană şi NATO, ar fi ales să încheie un ”pact de neagresiune” cu Moscova, ca în 1939.

În raport cu toţi liderii europeni, singurul care s-a arătat a fi, într-adevăr, ”om de stat” în toată plinătatea cuvîntului este preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski. Fostul actor devenit preşedinte şi-a depăşit cu mult condiţia, şi faţă de ceilalţi lideri din Europa şi chiar de Joe Biden. El îl cunoaşte, datorită sufletului său slav, mult mai bine decît restul lumii, pe Vladimir Putin. Zelenski nu-şi apără acum, cu un eroism exemplar, numai ţara – el apără Europa, de cererea excesivă pentru o sferă de influenţă rusească în Europa. De schimbarea echilibrului de forţe actual, de ”resetarea” istoriei şi rescrierea rezultatului ”războiului rece”. E un război disproporţionat, dar fiecare zi de rezistenţă a Ucrainei, e o zi care-i grăbeşte sfîrşitul lui Putin. Respectînd termenii comparaţiei,  e ca şi cum Hitler ar fi fost înfrînt în Polonia, în 1939. Dacă occidentul şi Statele Unite înţeleg asta, înseamnă că Europa în care trăim mai are o şansă, dacă nu, înseamnă că în România va trebui să reintroducem, în anii următori, limba rusă în şcoli.