PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Iliescu repudiază prietenia cu Gorbaciov, cînd acesta a murit, deşi ”erau prieteni din studenţie”, afirma Vladimir Bukovski

Iliescu contrazice ce ştiam înainte de 1989: că Gorbaciov îl desemnase succesorul lui Ceauşescu

”S-a fabulat pe seama relaţiilor mele personale cu Gorbaciov; cum că ne-am fi cunoscut din studenţie, ceea ce nu corespunde adevărului. Este adevărat că eu am făcut o parte din studiile universitare la Moscova, în perioada 1950-54, la Institutul Energetic, în specialitatea Hidroenergetică. În acelaşi timp, Gorbaciov era student la drept, la Universitatea Lomonosov, din Moscova. Nu am avut prilejul să ne întîlnim, să ne cunoaştem nici în timpul studenţiei, nici după! Altminteri, ce motiv aş fi avut să nu recunosc acest lucru?”, spune Iliescu. Motivul e simplu: acela de a nu alimenta suplimentar acuzaţiile ce I se aduc în Dosarul Revoluţiei, care prezintă dovezi privind ”complotul” prin care s-a dat o ”lovitură de stat” Revoluţiei Române, soldată cu cei peste o mie de morţi de după 22 decembrie.

Încercînd să abată atenţia, Iliescu ne dă detalii, menite să arate că altfel nu-şi ascunde relaţiile din acei ani ai tinereţii, cu alţi viitori lideri comunişti proeminenţi: ”eu am avut un coleg de grupă, chiar, din China – Li Peng – care, peste ani, a devenit ministru al Energiei şi Apelor şi apoi, premier al Chinei. L-am întîlnit de cîteva ori, după 1989, atît în România, cît şi în China – inclusiv în 2008 – cînd am fost invitat şi am vizitat cea mai mare hidrocentrală din lume, pe fluviul Yang-Tse, la proiectarea şi executarea căreia, Li Peng a fost implicat nemijlocit. În schimb, după cum spuneam, cu Gorbaciov nu am avut prilejul să mă întîlnesc, înainte de 1989. Dar, zvonurile care circulau pe această temă (se vorbea, de fapt, intens la ”Europa Liberă”, despre Iliescu, ca succesor al lui Ceauşescu, susţinut de către Gorbaciov – n.n.), se pare că au fost luate în seamă, de conducerea de atunci. Pentru că, printre altele, în 1987, cu prilejul vizitei lui Gorbaciov în Romania, am primit sarcina de partid, transmisă de la Cabinetul tovarăşului Bobu – să mă deplasez la Timişoara, pe unele teme de propagandă tehnico-ştiinţifică (ideea era, probabil, ca să lipsesc din Bucureşti, în zilele vizitei lui Gorbaciov; pentru că, după aceea, nimeni nu m-a mai întrebat ce am făcut la Timişoara! Ce pericol puteam prezenta eu – un modest director de Editură? (era ”marginalizat” ca redactor-şef al Editurii Tehnice – n.n.) Dar aceasta reflecta starea de spirit, de suspiciune generală, care domnea atunci!”,  susţine Ion Iliescu acum, după moartea lui Gorbaciov.

Ei bine, pericolul era reflectat, aşa cum Iliescu de fapt ne oferă argumente să credem, în ceea ce toată lumea ”informată” vorbea pe atunci, preluînd ce se difuzase la ”Europa Liberă” – anume că Gorbaciov ceruse, printre altele, să se întîlnească în cursul vizitei sale la Bucureşti şi cu acest ”modest” director de Editură. Ceea ce, atît Securitatea, cît şi Partidul, la ordinele lui Ceauşescu, au căutat să preîntîmpine. Şi de ce voia Gorbaciov să se întîlnească cu el? Pentru că, încă din 1985, a apărut în presa occidentală faptul că liderul sovietic şi l-ar fi dorit pe Ion Iliescu succesor al lui Ceauşescu. De ce, dacă nu l-ar fi cunoscut, l-ar fi preferat pe acest ”modest director de editură” în fruntea României Socialiste?

Un interviu cu un dizident rus şi un proces care n-a mai avut loc

De fapt, aşa cum am făcut public încă din 2004, Ion Iliescu era un vechi prieten al lui Gorbaciov. Cu care a avut o întîlnire secretă, în aprile 1991, cu ocazia semnării tratatului între România şi URS. Dar miza acestei întîlniri secrete a fost prea importantă, ca Ion Iliescu să accepte că a avut loc – a fost negocierea asupra ”viitorului” Republicii Moldova. Situaţie care a desenat harta actuală a acestei zone a lumii post-sovietice şi a îndepărtat, în timp, posibilitatea, pe atunci extrem de actuală, a unei uniri a fostei Basarabii cu România. Dar asta e o poveste asupra căreia voi reveni, în articolul următor. Acum mă refer doar la relaţia apropiată dintre Iliescu şi Gorbaciov, pe care primul o repudiază, pentru a-şi salva nu atît pielea – nimeni nu-l va băga la închisoare, în vreun dosar, are totuşi o vîrstă – cît posteritatea. Îl interesează, l-a interesat dintotdeauna judecata istoriei, în care vrea să ocupe un rol proeminent. Ca şi pe Gorbaciov, care în ultimii ani ai vieţii spera într-o ”judecată blîndă” a acesteia. 

În 17 noiembrie 2004, am prezentat un interviu socotit la vremea respectivă ”exploziv” în ziarul ”Ziua”, cu celebrul dizident rus Vladimir Bukovski, despre relaţiile ”speciale” dintre Iliescu şi Gorbaciov. Acesta avusese recent acces, printr-un interpus, la documente copiate (scanate) în secret, de la Fundaţia ”Gorbaciov” (foldere de 2 GB, mi-a mărturisit el sub promisiunea discreţiei atunci, ceea ce pot face public acum). Fundaţia adăpostea arhiva personală a lui Gorbaciov, în calitatea sa de fost secretar general al PCUS şi preşedinte al defunctei Uniunii Sovietice. Începuse analiza lor şi mi-a şi furnizat cîteva, privind relaţiile lui Gorbaciov cu Iliescu şi ale URSS cu România. La scurtă vreme după publicarea acestui interviu în Ziua, Ion Iliescu a anunţat că va da în judecată ziarul. Nu pe mine, nici pe Bukovski.

O primă reacţie a avut în editorialul ziarului din 24 iunie 2004, intitulat Un Nürnberg la Bucureşti, jurnalistul Victor Roncea, care scria că ”prin anunţul privind acţionarea noastră în judecată, Ion Iliescu, liderul suprem al operaţiunii din decembrie 1989, îşi oferă sieşi acum, la sfârşit de mandate, posibilitatea de a demonstra toate neclarităţile din timpul sângeroaselor evenimente care l-au propulsat la conducerea statului român. Şi, de ce nu, şi de dinainte. Un eveniment aşteptat de 14 ani!” Reiterînd afirmaţii de-ale lui Bukovski din acest interviu, potrivit cărora liderii post-comunişti “erau în marea lor majoritate mai degrabă o facţiune a fostei elite” şi “se simţeau mai aproape de trecut decât de viitor şi nu au dorit o schimbare radicală, le era teamă că o astfel de schimbare i-ar fi eliminat şi pe ei”, Victor Roncea conchide: “Acesta pare să fie motivul real al iritării preşedintelui Iliescu, care reprezintă azi în tabloul corupţiei din România vârful unui piramide răsturnate”. Ion Iliescu n-a acţionat niciodată în judecată ziarul Ziua, din acest motiv, al publicării interviului în care Vladimir Bukovski mi-a prezentat relaţia sa ”specială” cu Mihail Gorbaciov: într-un număr ulterior al ziarului, aveam să public stenograma întîlnirii lui cu liderul sovietic, în aprilie 1991. Pe care s-a mulţumit doar să o conteste, atunci cînd a fost întrebat – deşi documentul era cît se poate de clar şi ruşii n-aveau niciun motiv să-l ”fabrice”, pentru că e şi în dezavantajul lor, nu doar al lui Iliescu.

”Iliescu era  prietenul lui Gorbaciov de foarte multă vreme, din studenţie”

Pentru a demonta cele mai recente neadevăruri ale lui Ion Iliescu, care neagă explicit acum relaţia lui ”specială” cu Gorbaciov, ceea ce n-a făcut cît acesta a trăit, am revăzut stenogramele integrale ale discuţiilor mele cu Vladimir Bukovski, din mai-iunie 2004, cînd am fost, trei săptămîni, oaspetele casei sale din Cambridge.     

Vladimir Bukovski: Am o serie de documente, de dovezi, acum am trecut la analizarea  tuturor hîrtiilor pe care am reuşit să le scot din arhivele CC al PCUS în  1991 – 1992. O să le fac publice, cît de curînd. Mai sînt o serie de  investigaţii realizate de jurnalişti în cîteva ţări. Cum e John Simpson de  la BBC International, de pildă, care a realizat o foarte amplă  investigaţie în Germania referitoare la căderea Zidului Berlinului - şi chiar  şi în România, în legătură cu evenimentele din ’89. Şi toate piesele se  potrivesc... Desigur, poţi să zici că unele sînt probe indirecte, însă  toate probele circumstanţiale, puse cap la cap, dau o imagine de ansamblu a ceea ce a însemnat sistemul şi cum şi-a regizat tranziţia.

Au decis  să reformeze comunismul, pentru că s-au temut că în interiorul blocului sovietic ar putea avea loc izbucniri necontrolate de solidaritate umană îndreptată împotriva lor, cum s-a întîmplat în Polonia sau Cehoslovacia. Şi ar fi fost foarte ciudat pentru Moscova, aflată în mijlocul  tranziţiei şi deschiderii gorbacioviste, să asiste la astfel de izbucniri în  Europa de Est şi să fie nevoită să intervină – cum o mai făcuse în  trecut – pentru a apăra unitatea sistemului. În toiul liberalizării lor, aceste ţări nu puteau scoate adevărul la iveală, pentru că asta ar fi dus la distrugerea actorilor politici, autori ai acestor liberalizări. Dar,  pe de altă parte nu puteau nici să lase fenomenul necontrolat, pentru  că ar fi pierdut controlul (vezi, de pildă, cîte daune le-a adus mişcarea Solidaritatea din Polonia). Aşa că trebuiau să facă ceva, să prevină pierderea  puterii. S-au decis să facă o schimbare preventivă, gîndindu-se că dacă  o fac rapid, au şansa să-şi pună propriii oameni în frunte.

M.O.: Totuşi, în România a  fost o revoltă populară în Timişoara şi în majoritatea oraşelor din Transilvania, la care s-a alăturat imediat şi Capitala...

V.B.: Da, dar nu  se exclud una pe alta. Nu-mi dau seama în ce măsură au provocat această răzvrătire, se poate să fi şi provocat ceva. Dar în realitate se  întîmplă cîteodată să-ţi faci un anumit plan şi ulterior să te confrunţi cu o  situaţie neprevăzută. Tot ce trebuie să faci e să profiţi de această  situaţie şi să încerci să o exploatezi la maxim. Comuniştii sînt experţi în aşa ceva.

M.O.: Crezi că Iliescu era pregătit?

V.B.: Iliescu era  prietenul lui Gorbaciov de foarte multă vreme, din studenţie. Se ştia de el, era „în cărţi” la Moscova drept succesor al lui Ceauşescu de la mijlocul anilor ’80, după ascensiunea lui Gorbaciov la putere. Aşa că Iliescu era informat cu aproape un an înainte despre posibilitatea schimbării şi ca el să devină omul Moscovei, atunci cînd în 1988 s-a discutat ce se va întîmpla în “ţările frăţeşti” în condiţiile aplicării reformelor care trebuiau să asigure supravieţuirea socialismului. Nu am găsit încă documente clare în  acest sens, pentru ceea ce s-a întîmplat înainte de 1989, dar sînt dovezi  indirecte cum că Iliescu şi Gorbaciov s-au întîlnit.

Ştii, problema e că în momentul în care se luau  decizii sensibile, de asemenea anvergură, nu se consemnau în documente. Exact ca documentele referitoare la decizia de a invada Afganistanul. E  o singură pagină scrisă de mînă, în care cuvîntul Afganistan nici nu apare. Deci s-ar putea ca la un moment dat să găseşti un astfel de  document şi nici să nu-ţi dai seama de conţinutul real, pentru că nu are  nici un fel de referinţă la o ţară, ci doar ceva de genul : Pentru a aproba  planul de măsuri discutat la precedenta şedinţă. De fapt s-ar putea să  nu găseşti niciodată o decizie propriu-zisă, ea s-ar putea să nu  fi fost nici măcar pusă pe hîrtie vreodată. Participanţii la acea decizie de aplicare a reformelor gorbacioviste în ţările fostului bloc sovietic rămîn foarte discreţi”.

De fapt, acum se ştie – Gorbaciov a şi mărturisit în memoriile sale, cele publicate după moartea soţiei sale Raisa, că asemenea discuţii au avut loc. Chiar dacă nu a dat detalii – în fond, a primit Premiul Nobel pentru Pace chiar pentru modul ”paşnic” în care în ţările blocului sovietic s-a făcut tranziţia, de la comunismul la capitalism – în forme controlare diferit de Moscova, de la ţară, la ţară, pînă cînd, din august 1991, ruşii n-au mai putut controla nimic. Nici propria Uniune Sovietică. Discuţia mea cu Bukovski s-a referit apoi la Republica Moldova, după care am revenit la relaţia Iliescu-Gorbaciov. Care nu a fost una ca de la un şef de stat la altul, ci mult mai apropiată, aşa cum avea să-mi argumenteze Vladimir Bukovski. De prisos să spun că, faţă de ceea ce am publicat ulterior, Ion Iliescu n-a mai reacţionat – cîştigasem, în acel an, 2004, trei procese de calomnie, care-mi fuseseră intentate de Răzvan Temeşan, Ristea Priboi şi Marian Ureche. Rodica Stănoiu, care-i devenise între timp consilieră lui Iliescu pe probleme de Securitate naţională, se răzgîndise în ultimul moment, să mă acţioneze şi ea în judecată. Ceea ce probabil l-a sfătuit şi pe Iliescu să facă.