PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Iohannis i-a făcut pe liberali Ciuca bătăilor

Iohannis întîiul şi Carol al doilea

E cert deja, de mai multă vreme, că preşedintele e unul autoritar. Autoritari au fost şi Iliescu, şi Băsescu. Primul s-a purtat întocmai ca un prim-secretar, prea puţin dispus să înţeleagă şi să accepte pluralismul politic de facto. Cînd a fost nevoie, a mobilizat masele şi a apelat la bîtele minerilor. Al doilea, a transformat viaţa politică în ”cîmp tactic” al serviciilor, şi-a decimat inamicii cu ajutorul instituţiilor de forţă, în special DNA-ul, benfeiciind de sprijinul unei mari părţi a ”intelighenţiei”, manipulată cu stindardul ”luptei anticorupţie” şi prin aşa-zisa ”condamnare a comunismului”.

Dar Iohannis are un alt tip de autoritate, care îşi are sursa într-o comoditate fizică şi intelectuală: nu-i place să fie contrazis şi, din acest motiv, democraţia îl deranjează, îi strică confortul. Din acest motiv, o face praf. Pas cu pas, zi de zi, distruge orice atinge. Seamănă mai degrabă cu Carol al II-lea, care a distrus partidele ai căror lideri îl ajutaseră să revină în ţară şi le-a unificat într-unul singur, al său, instaurînd o dictatură din care România a ieşit sfîşiată.

Din mîinile lui Iohannis, ţara va ieşi ca un bolnav de Covid supravieţuitor ca prin minune, dar cu plămînii iremediabil distruşi şi dependent, pe viaţă, de aparatul cu oxigen. Parcă e un blestem – pe ce pune mîna, se alege praful. Aşa s-a întîmplat cu ”România educată”, ca să nu mai vorbim de ”România normală”. Şi de ”guvernul său”, al coaliţiei de dreapta. Vi se pare că avem un spor de educaţie, în ultimii şapte ani, sau că avem o viaţă normală, în limitele decenţei? Ori, că mai există o coaliţie de dreapta?  

Din acest motiv, mi-e teamă pentru soarta lui Nicolae Ciucă – preşedintele Iohannis e pe cale să distrugă pînă şi mitul eficienţei cazone, şi prin el să distrugă credibilitatea armatei. Ar fi al doilea pas, spre disoluţia naţiunii. Pe primul, aruncarea României în criză, una politică şi sanitară, Klaus Iohannis l-a făcut deja. Sîntem chiar în pragul unei crize umanitare, din cauza delăsării, triumfalismului, lipsei de luciditate şi empatie, de care preşedintele a dat dovadă pe tot parcursul pandemiei de Covid din România, pe care a folosit-o numai ca pîrghie politică.

Niciodată, Klaus Iohannis nu a vizitat un spital, unde bolnavii de Covid îşi aşteaptă rîndul pe coridor, la masca de oxigen salvatoare. Niciodată, Klaus Iohannis n-a fost într-o comunitate, coborîtă sub pragul sărăciei extreme. În schimb, ne-a dat lecţii de golf. Niciodată nu-m aduc aminte să fi vizitat vreo creşă, grădiniţă sau şcoală. Niciodată n-a fost văzut tîrguind într-o piaţă. Niciodată n-a coborît printe români, dar i-a îndemat de sus, de la pupitru, într-una să se spele pe mîini. De parcă părerea lui ar fi fost că sîntem o naţiune de nespălaţi.

Cît priveşte politica, preşedintele Klaus Iohannis, deja ”deasupra partidelor”, s-a apucat să le distrugă metodic. A declarat mai întîi că vrea să scoată PSD-ul de pe scena politică. N-a reuşit şi atunci şi-a rotit privirea de la stînga la dreapta şi a distrus unde putea. În ultimele luni, a demolat, din cîteva mişcări, toată dreapta românească. Ultima sa ispravă a fost demolarea USR-ului, chemat la guvernare în batjocură, spre a fi umilit şi împins în opoziţie alături de AUR, cu care se asociase să dea jos sluga prezidenţială, Florin Cîţu. Stricîndu-i preşedintelui confortul. Aşa că răzbunarea lui Iohannis n-a întîrziat.

O demisie de acum şapte ani şi o demisie de azi

Prima lovitură, cronologic vorbind, a fost îndreptată de preşedinte spre propriul partid. În timp ce a antamat distrugerea iremediabilă a coaliţiei de dreapta, Klaus Iohannis a semănat discordie şi a cules roadele ei, tocmai în partidul care l-a ridicat la putere, Partidul Naţional Liberal. Pe care l-a măcinat, pînă şi l-a aservit total. Acum, nu mai există un asemenea partid, decît cu numele. Ceea ce a făcut Klaus Iohannis la ultimul congres al PNL-ului din 25 septembrie, cînd a impus alegerea slugii sale credincioase Florin Cîţu drept preşedinte, nu e decît un remake a ceea ce făcuse, cu şapte ani în urmă.

În 10 august 2014, demisionam din Partidul Naţional Liberal, stupefiat de întorsătura pe care au luat-o atunci lucrurile, odată ce Klaus Iohannis a ajuns preşedinte al partidului şi acesta a fuzionat cu PDL-ul, fostul partid prezidenţial al lui Băsescu. Am spus că, prin acest pas, a fost ”dat peste cap un partid şi a dus la fuzionarea sa prin absorbţie, într-o numită alianţă de dreapta, din care lipseşte tocmai dreapta, de fapt un FSN, din care PNL a rămas doar cu numele”.

Am scris, în demisia mea de atunci, că dedesubturile acestei fuziuni ”sînt deja istorie. Ea le va judeca, precum şi pe oameni. Cauţionarea dispariţiei prin fuziune a valorilor unui partid e greu de imaginat. Pe domnul Klaus Iohannis îl înţeleg şi îl cunosc cumva: s-a decis să nu renunţe, după ce şi-a plătit singur benzina spre Bucureşti de două ori şi a candidat în prezenţa unui competitor, de fapt demisionar. Congresul PNL a fost o bătaie de joc, un fel de Congresul al XIV-lea al PNL, strecurată între orgoliul lui Iohannis şi plictisul lui Antonescu, între slăbiciune şi vanitate (...). Liberalismul ar fi fost singurul care ar fi putut învinge, prin coerenţă şi corectitududine, reziduurile comuniste. M-am decis să demisionez din PNL, după această alianţă cu PDL. Ca urmare a capitulării PNL, demisionez, mai puţin spectaculos decît Crin Antonescu. Demisionez, cu speranţa că liberalismul nu a murit, măcar ca idee a legii bunului simţ. Singura rămasă. O lege la care subscriu oricînd”.

Acum, a murit şi acel bun simţ de care vobeam. Klaus Iohannis a transformat democraţia, în aceşti şapte ani de cînd conduce România, într-o simplă subcultură televizată. Ea nu mai funcţionează, în mod real, în afara voinţei sale, pe care şi-o impune, mai devreme sau mai tîrziu.

În urmă cu şaptee ani, cînd demisionam din PNL, am mai spus că ”în aşteptarea libertăţii, nu se stă pe scaun”. Aşa că îl înţeleg pe Ludovic Orban, numai dacă, demisionînd, va produce altceva, pentru a salva ce mai e de salvat. Şi îndrăznesc să mai adaug că Orban a făcut ieri, cînd şi-a anunţat demisia din PNL, o singură greşeală  - de fapt, nu mai are din ce demisiona. Am avut această premoniţie în urmă cu şapte ani şi iată că istoria mi-a dat dreptate. Sper ca, totuşi, România după Iohannis să nu aibă soarta României, după domnia devastatoare a lui Carol al II-lea.