PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Merkelizarea României”: Buzunarul românului nu e fără fund, cînd nu-şi vor mai putea plăti facturile, ţara va intra ”în administare”

De la ”ohne Merkel” în Grecia...

În Grecia, se vorbea acum un deceniu, aprins, de insulele ”TUI”. Acesta e numele celui mai important agent de turism german ”sindicalizat” şi se spunea că problemele economice ale ţării, supraîndatorată, vor fi rezolvate, dacă vor ceda două insule Germaniei, ca să-şi trimită acolo amatorii de plajă. N-au cedat, aşa că au intrat sub o riguroasă ”administrare financiară”. Aşa am ajuns să învăţ că devii cel mai bun prieten al grecilor, dacă la un mic magazin sătesc le spui vînzătorilor, înainte de a apăsa pe butonul casei de marcat ”ohne Merkel”. Adică ”fără Merkel”, al cărei nume a devenit, pentru greci, sinonim cu fiscalizarea, cu TVA-ul crescut şi toate problemele lor financiare, legate de reducerea şi îngheţarea salariilor şi pensiilor, la un nivel de austeritate pe care grecii nu l-au trăit nici în timpul ”dictaturii generalilor”.

Cum au ajuns aici? Simplu. Ţara s-a supraîndatorat fără limită, pînă cînd ratele au depăşit capacitatea de plată. Pînă cînd buzunarele grecilor n-au mai putut achita ”nota de plată” a unor guvernări populiste, corupte, obediente faţă de măsurile ”dinafară” şi în final dezastruoasă pentru cetăţeanul obişnuit. Căci nicio asemenea ”notă de plată” nu e achitată efectiv de politician, nemaivorbind de sancţionarea lui simbolică, ”la vot”. Datoria efectivă o plăteşte cetăţeanul. E, după părerea mea, ceea ce urmează să învăţăm cît de curînd pe pielea noastră, din cauza ”guvernelor mele” care au gestionat România în acest al doilea mandat al lui Klaus Iohannis. În care nivelul datoriei externe a atins cote nemaîntîlnite în istoria economică a ţării, aducîndu-ne în pragul unei viitoare ”administrări financiare”, exersată mai întîi de Bulgaria din 1997 şi de Grecia, cîţiva ani mai tîrziu.

Mi-e teamă că urmăm noi. Pentru că buzunarul românului are o limită, şi el. Ca şi ţara, mulţi cetăţeni sînt supraîndatoraţi la bănci, şi nu ca să-şi plătească vacanţe sau investiţii imobiliare, ci facturi. Cînd nu vor mai putea plăti ratele cei mai mulţi dintre ei, ca să nu mai vorbim de facturi, ţara va fi pe butuci, adusă în această situaţie de ”iniţiative” guvernamentale dezastruoase, dintre care cea mai evidentă a fost ”liberalizarea preţurilor energiei”, în paralel cu distrugerea planificată a unor capacităţi de producţie energetică, dintre care cazul termocentralei de la Mintia, altădată ”perlă a enegeticii româneşti”, pentru a sfîrşi vîndută la preţul terenului şi al fierului vechi din ea.

Cu toate că ne aflăm în mijlocul unui război necruţător, în care miza globală nu sînt teritoriile din Ucraina şi ambiţiile lui Putin, ci resursele. Pornind de la acestea, se va reconfigura, într-un viitor nu prea îndepărtat, noua hartă a ”ordinii mondiale”. În care România va avea un rol de micuţă colonie. Poate o ”ţară TUI”, sau altă marcă, nu contează care. Ne îndreaptă către aşa ceva, într-o acţiune care frizează ori ceea ce justiţia din timpul lui Nicolae Ceauşesc ar fi numit ”înaltă trădare”, ori prostia fără margini, dar impetuoasă.

Ni se vinde, într-una, povestea cu ”gazul din Marea Neagră”. Ce nu ni se spune e că, în condiţiile ”liberalizării pieţei”, nu vom avea niciun cîştig din el. Îl vom vinde, fără niciun cîştig pentru români, la ”preţul stabilit de piaţă”, nici nu contează că gazul îl exploatăm aici, sau ne vine din Kazashstan – preţul, pentru noi, consumatorii de rînd, va fi acelaşi. În conformitate cu cerinţele Comisiei Europene, preţul nu e fixat de producător, ci de intermediari, un fel de ”negusori de energie”. E ca şi cum la piaţă, unde ţi se cere ”certificat de producător” pentru a închria o tarabă, s-ar interzice accesul ţăranilor care, în mod obligatoriu, ar trebui să-şi vîndă produsele unor intermediari. Care ar fi, deci, costul final al roşiilor?

Ceea ce pare o aberaţie economică, România, ca ţară membră UE a adoptat cu supunere. Deşi,în actuala criză economică  în state europene precum Franţa principalul grup privat de transport şi distribuţie a energiei, EDF, a fost complet naţionalizat în luna iulie, tocmai pentru a feri consumatorul final de excesele ”liberalizării pieţei” energiei, la noi se întîmplă taman pe dos. Aşa că, precum spuneam, la nivelul de îndatorare al ţării, niciun centimetru cub de gaz românesc, teorietic mai ieftin, nu va contrinui la reducerea facturilor noastre, ci poate ale germanilor sau ale altora, ţări la care România e datoare vîndută: într-un caz fericit, şi cu o administrare judicioasă, gazul românesc va contribui la reducerea cu o cîtime a gradului nostru   de îndatorare externă. Dar nu va reduce preţul pe factură, care la noi e cel mai mare din Europa.

Graţie ”înţeleptei politici energetice” a ministrului Virgil Popescu, supravieţuitor în toate guvernele liberale, deşi nu are nicio pregătire în domeniu. Ce are în schimb? Sprijinul necondiţionat al preşedintelui Iohannis, pentru că adoptă fără nicio obiecţie orice politică dictată de Bruxelles , care nu stă să se uite la problemele specifice României, la treimea ei de populaţie aflată sub nivelul general acceptat al sărăciei, la populaţia îmbătrînită, la tinerii ei lipsiţi de perspectivă, într-o ţară în care migraţia creierelor şi a mîiniii de lucuru se desfăşoară într-un singur sens: din colonie, spre ”metropola” vest-europeană, orice nume ar purta aceasta.

...la ”merkelizarea” României

Ministrul Virgil Popescu este, cum spuneam, unul din artizanii acestei politici, care se întîlnesc peste tot, pe verticala economiei româneşti – sau mai bne spus ”din România”, pentru că aceea românească încetează, treptat, să mai existe – altfel decît ca ”producţie în lohn”, pentru marile multinaţionale. Ieri am cumpărat de la un supermarket un kilogram de caise. Preţul era bun, cam un euro şi jumătate, arătau bine – îndeajuns de coapte, dar cu coaja fermă şi uniform gălbuie. Ceea ce ar fi trebuit să-mi dea de gîndit. Acasă, am putut mînca doar trei – dincolo de o coajă groasă şi cauciucată, se afla un miez fad şi făinos, care, ce-i drept, se desprindea uşor de o sămînţă neobişnuit de mare, făcută parcă anume să ”tragă greu” la cîntar. Caisele erau, fireşte, de import. Mi-am adus aminte de o livadă de caise din Dobrogea, pe lîngă care am trecut în această vară, şi unde mi-am putut umple burta după poftă, cu cîte erau şi pe jos şi prin pomii încă încărcaţi de rod, dar neatinşi de mîna unui culegător: nu s-a găsit cumărător pentru ele, aşa că erau destinate ţuicii.

Caisele copilăriei mele se mai găsesc numai în amintire şi la porţile distileriilor. Din păcate, România a fost adusă aici, în acest prag de supunere a ”agriculturii româneşti” faţă de ”cerinţele eruopene” care nu mai acceptă, de pildă, la comerţul comunitar decît roşiile perfect rotunde din Olada sau Spania şi în niciun caz ”diformităţile” gustoase produse de ţăranul român, care a fost exclus la marea tarabă a Europei, prin politica dusă în domeniu de un alt conaţional celebru, Dacian Cioloş, cel care, cum o face Virgil Popescu acum în domeniul energiei, a aşezat corpul încă viu al econiomiei româneşti pe masa de disecţie a Comsiei Europene. Care vede ce e bun şi ce nu e, ştie şi dictează cum trebuie hrănit şi asomat porcul din ograda românului şi de ce oul şi găina noastră, ori vaca, trebuie să dispară fie din cauza a tot felul de ”peste”, fie pentru că, pur şi simplu, flatulenţele bovinelor distrug ozonul.

Şi noi sîntem primii, care apărăm ozonul Europei, atît de acestea, cît şi de ”emisiile de carbon”, extras odinioară din Valea Jiului. În timp ce Germania îşi propunea să redeschidă termocentrale pe cărbune, pentru a reduce cumva dependenţa faţă de gazul rusesc, iar Frans Timmeremans, comisarul european care e artizanul ”Green Deal” şi artizanul ”certificatelor verzi” care atîrnă atît de greu în facturile noastre la energie anunţa că explatarea şi producerea energiei din cărbune au devenit din nou necesare, în condiţiile ”extraordinare” a războiului din Ucraina şi a şantajului energetic al Rusiei, în România ministrul nostru Virgil Popescu închidea definitiv centrala de la Mintia, acţionînd parcă el însuşi ca o ”trompetă rusească”, numai pentru a respecta cerinţe mai vechi ale Bruxelles-ului, care însă îşi pierduseră actualitatea, în condiţiipe precizate de Timmermans.

Ori că e mai catolic decît papa, ori că face din prostie jocul ruşilor, desfiinţînd o capacitate energetică a cărei funcţionare nu era condiţionată de importuri ruseşti, rezultatul iniţiativei unui ”ministru al energiei” care habar n-are de energie a fost acelaşi: o  unitate energetică cu o putere instalată de 1.285 MW, dispuse în 5 grupuri energetice de 210 MW fiecare şi un grup de 235 MW, alimentate cu cazane de abur de 660 t/h, aflate în funcţiune din toamna anului 1969, a fost închisă, din dispoziţia ministrului Popescu. Istoria ”Stelei de pe Mureş„, cum era numită termocentrala de la Mintia s-a încheiat brusc: şapte sute de oameni au fost trimişi automat în şomaj, ca să nu mai vorbim de numărul minerilor din Valea Jiului, care aprovizionau ”pe verticală” termocentrala. Virgil Popescu a ucis ”două muşte dintr-o lovitură”, pentru viitorul ”verde” al energiei europene, adăugînd însă cîţiva lei la factura de energie a fiecărui român. Nu degeaba, liderul de sindicat de la Mintia, Cristian Iştoc, a calificat gestul ministrului energiei drept un asasinat energetic. Deşi termocentrala de la Mintia, recunoştea chiar administratorul financiar care a vîndut-o recent, a fost ”un activ de importanţă naţională strategică” pe harta energetică e României.

Ca lucrurile să arate şi mai bine pentru viitorul ”grecesc” al ţării, despre care vorbeam la începutul acestui articol, termocentrala de la Mintia a fost închisă, pentru a fi revîndută (ceea ce iese din logica oricărei vînzări de active economice, dacă nu cumva e o vînzare ”interesată”), după ce mai întîi a fost şi retehnologizată. Au fost mai multe licitaţii, după închiderea ei, din ordinul ministrului Popescu, în iulie 2021, dar nu s-a prezentat niciun ofertant. În cele din urmă, termocentrala a fost vîndută, sîntem anunţaţi, ca de un mare succes, cu suma de 91.236.832 EURO, exclusiv TVA. Acesta era de fapt preţul de pornire, sau foarte aproape de el – poate au maid at o sută-două de euro în plus, în vreme ce retehnologizarea ei a costat 150 de milioane de euro, la care s-au adăugat şi costuri care nu se cunosc ale conservării. Din start, un success energetic, care mai adaugă la datoria publică a României mult peste 60 de milioane de euro şi ne îndreaptă cu încă un pas, spre un dezastru planificat – căci nimic nu mă poate face să cred că Virgil Popescu e ”de capul lui”. Altfel, ar da cu subsemnatul la DNA şi ar avea la SRI un dosar cît casa, pentru subminarea securităţii energetice a României. Care e, bineînţeles, în lista de ”vulnerabilităţi” ale securităţii naţionale, într-o strategie care, ca atîtea multe altele, sînt simple hîrtii.

Simple hîrtii, sînt în fond, şi facturile care le vin lunar cetăţenilor României. Ce se va întîmpla cînd ei nu vor mai putea achita ce scrie pe ele? Ori, guvernanţii României s-au gîndit şi la asta – şi ne îndreaptă spre aşa ceva în mod voit, spre o ”merkelizare” a României? E posibil ca Nicolae Ciucă, fără să comenteze, ca la armată, execută ordinul de sus, iar ceilalţi ”tovarăşi de guvernare” îl asistă, pentru că-şi iau şi ei partea, cît mai e, tot din buzunarul românului? Attîa vreme cît Popescu, cel puţin după ”afacerea Mintia” e la Ministerul Energiei şi nu la DNA, nimic  nu mă poate face să cred altceva. 

Ceea ce cred, din păcate, e că România urmează la rînd, după Bulgaria şi Grecia. În mod paradoxal, gazul din Marea Neagră e cel care ne-a pecetluit această soartă. O rezervă atît de preţioasă, în condiţiile date, nu poate fi lăsată pe mîna unui Popescu, el doar ”netezeşte calea” spre un ”viitor altfel”. Din acest motiv, brusc, pînă şi nunta lui Simion a devenit brusc foarte importantă...