PREZENTUL FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea. Nu sistemul medical din România e în suferinţă, ci ţara e grav bolnavă

Lucram în micul apartament din Bucureşti al soţiei, plecată la filmări, îi promisesem că duc un ”sarcofag”, cum numea ea un teanc de tablouri ale mele mai vechi, stivuite sub nişte ţesături de in într-un colţ al holului de la intrare, în boxa de la subsol. Eram pe terminate, m-a ajutat un prieten. Am golit şi podul, şi casa scărilor de lucrurile vechi adunate, de pungile cu cuie abia aduse de la morţii de la Periprava, de bucăţi din scîndurile de la lăzile în care au fost îngropaţi şi alte asemenea. Trăiam ultimele clipe ale dezordinii mele familiare şi mă gîndeam la mama, de acolo, din proximitatea semnelor morţii, în chipul căreia privisem, cît m-am aflat între nisipurile Deltei, dezgropînd victimele lagărului de la Periprava. Şi m-am gîndit: n-are cum să plece ea aşa, pe acel tărîm, dintr-o dată. Abia a început să-mi istorisească cîte ceva din călătoria ei prin lumea aceasta.

În zori, m-am urcat în tren. Pe banchetele din faţa mea, două cupluri se aflau într-un diferend amical. Un bărbat mai în vîrstă, la şaptezeci de ani cred, fost inginer la o întreprindere de utilaj agricol, ajunsă fier vechi, se certa, fără tensiune, mai degrabă cu umor, cu călătorul din faţa lui, tipul de intelectual rasat, cam cu un deceniu mai tînăr. Tema era cînd a fost mai bine, şi mai bine era pe vremea lui Ceauşescu, spunea el. Intelectualul şi soţia lui aveau o mulţime de contraargumente: de la frigul din apartamente, la cozile la lapte de la patru dimineaţa, spălatul scutecelor copilului, încălzind apă la spirtieră, în baie. Brusc, cel în vîrstă întreabă: ”Aţi votat cu Băsescu, nu?” Cel mai tînăr confirmă, iar bătrînul conchide triumfător: ”Păi, el a condamnat comunismul. Dar ce te faci, că a fost un nenorocit de turnător, nici măcar securist ca lumea?” Discuţia s-a întrerupt, bărbatul mai în vîrstă a coborît la Azuga.  Şi-au promis, însă, să continue discuţia pe Facebook.

Cînd am ajuns la mama, nici nu ştiu dacă m-a recunoscut. Am ţinut-o de mînă şi mă privea rugător şi cumva absent, de parcă plecase pe jumătate din lume, văitîndu-se încetişor. Se vedea că are dureri mari, dar nici să le dea frîu liber nu mai avea putere, pierduse foarte mult sînge. Echipajul de la ambulanţă a sosit dimineaţa, i-a pus o perfuzie, iar eu, aflat pe drum, încrezîndu-mă în interpretarea analizelor primite cu puţin înainte de sora mea, care indicau, după cum mi-a spus ea, că are glicemia foarte mare şi ficatul e praf, i-am spus, din tren, să refuze internarea. Aveam în minte toate clişeele din presă, despre moartea în spitale. Voiam ca, dacă e să moară, mama să moară acasă, cu noi lîngă ea. În aceeaşi dimineaţă, părintele Eugen de la parohia noastră de cartier din Steagu Roşu, pe care-l sunasem de cu seară, a venit cu un alt preot şi i-au citit o moliftă. Măcar că n-a mai vomitat sînge după aceea.

Dar cînd am ajuns, la puţin timp după ce plecaseră preoţii, şi am văzut privirea mamei şi i-am ţinut mîna, mi-am spus că lucrurile nu pot să rămînă aşa – o agonie lungă şi dureroasă, la care să privim neputincioşi: nefiind internată, mama nu avea nici diagnostic precis, nici tratament. Sperînd să-i alin durerile, m-am dus la o farmacie unde, rugîndu-mă cu cerul şi pămîntul, am primit două algocalmine injectabile, dar nici serul introdus în perfuzia lăsată de asistenta care venise cu prima salvare nu părea să-i calmeze durerile. Scotea la fiecare două-trei minute cîte un ”au” încetişor, o ţineam de mînă şi mă privea în ochi, fără să mai poată vorbi. Doar ochii, acel ”au” sfîşietor, mîna ei în mîna noastră, cînd în a mea, cînd în a surorii mele, Claudia, nedorimită după o noapte de veghe şi spaimă, mai erau dovada vieţii.

Aşa m-am hotărît şi am schimbat decizia anterioară a ”consiliului de familie”. Am chemat din nou salvarea. Au venit doi tineri, un băiat şi o fată, cu un rucsac şi un monitor straniu. Au stabilit rapid, profesionist, cu mişcări precise, că pierduse mult sînge din cauza unei hemoragii interne, probabil din stomac. Toate angoasele noastre privind o presupusă stare de lichefiere a ficatului s-au împrăştiat. Mama, ni s-a spus, se zbate între viaţă şi moarte. A mai fost chemat un al doilea echipaj, cu un medic. Un consult rapid, eficient: nu suferise vreun accident cerebral, era semiconştientă, e drept, dar din cauza pierderii masive de sînge. După ce au stabilizat-o, menţinîndu-i tensiunea undeva la 6, au transportat-o rapid la unitatea de primiri urgenţe.

N-am mai văzut-o pe mama de atunci şi pînă acum, cînd scriu aceste rînduri după o noapte albă, în care am încercat să-mi imaginez că va fi bine, m-am străduit să mă gîndesc intens la tot ce a făcut mama pentru mine, să mă rog. Am o singură certitudine: ştiu că e bine că e pe mîini bune. Tinerii aceia de la ambulanţă au scos-o din casă, cu grijă şi milă, fără să ”aştepte ceva”, cum se spune şi cum auzi despre personalul medical, pe unde vrei şi nu vrei, dintr-un soi de obicei de a lovi în cei mai de aproape şi la fel de slabi ca tine, cînd eşti supărat pe ”sistem”. După modelul anilor ’80, cînd nimeni nu avea curaj să înjure mai sus de şoferul de troleibuz pentru ora de aşteptare în ger.

Mai tîrziu, seara, după controlul de la unitatea de primiri urgenţe, am aflat că la mama a recidivat cancerul colorectal, operat cu succes acum opt ani, tot la Spitalul Judeţean din Braşov, de un medic foarte tînăr. În urma operaţiei de atunci, mama şi-a revenit spectaculos, ducînd o viaţă normală pentru vîrsta ei. Ani buni n-a lipsit de la liturghii. Asta, pînă cînd pandemia a închis-o în casă şi anemia a trîntit-o la pat. În pandemie, a suferit şi un accident cerebral uşor, peste care a trecut cu bine. A consultat-o, de departe, doar medicul de familie, prin intermediul surorii mele, care i-a explicat acestuia cele petrecute. I s-a prescris un tratament de întreţinere.

Pentru alte investigaţii n-a mai fost loc în spitale. N-am mai putut să-i facem controalele anuale, privind eventuala reapariţie a cancerului: spitalele au fost închise ”pentru Covid”. Cronicii, precum mama, au fost lăsaţi la voia sorţii. La ultimul control, din 2018, lucrurile stăteau bine. Acum se pare că nu mai e aşa.

La cei 83 de ani, în urmă cu şase luni, mama n-ar fi avut nicio şansă să ajungă la ATI. Acum e slăbită din cauza pierderii de sînge şi a unei anemii severe (a ajuns la 40 de kilograme), o boală de care a suferit toată viaţa. ”Numai să-i ţină inima, rugaţi-vă”, ne-a spus empatic doctorul, cînd au coborît-o pe mama, uşoară ca un fulg, cele patru etaje ale blocului. Şi ne-am rugat. Ne rugăm. Mama a ajuns la ATI, pe mîini bune. Ştiu asta. Am văzut în mai multe împrejurări cît de buni sînt doctorii din România. Am văzut acum, ieri, şi valoarea lor umană.

Nu sistemul de sănătate e defect la noi. Defecţi sîntem mai degrabă noi: toate aceste traume istorice prin care am trecut, dictatura, tranziţia, cu furturile, corupţia, setea de înavuţire, setea de putere a politicienilor, care umplu zilnic ştirile sînt cele care au îmbolnăvit ţara şi ne-au îmbolnăvit şi pe noi. De suspiciune, de neîncredere. Sîntem nervoşi şi ostili.

Iliescu a divizat ţara prima oară, Băsescu a mai împărţit-o odată, între feuda lui şi restul, Iohannis o separă din nou, în două felii: ”guvernul lui” şi restul care nu contează. Între atîtea împărţiri, ne-am pierdut busola sufletească. 

Sistemul de Sănătate ar merge şi mai bine, dacă el n-ar fi ”vacă de muls” pentru politicieni, ori veroşi, ori bolnavi de putere, precum ”tînărul reformator” Voiculescu, de care sistemul abia a scăpat. Sănătatea e sănătoasă, vă asigur: i-ar trebui doar cîteva clădiri noi, aparate în plus şi, mai ales, niciun politician care să-i strice treaba.

Am văzut ieri că sînt în continuare oameni cărora le pasă într-adevăr de ceilalţi, indiferent din ce ”tabără” sînt, ce vîrstă ori ce rasă au pacienţii. Calmi, profesionişti, chiar cu un strop de umor reconfortant, atunci cînd tu eşti la capătul speranţelor şi te agăţi de ultima dintre ele, că mama ar mai putea prinde o nouă zi. Ştiu să te încurajeze rezervat, spun adevărul cu o oarecare naturaleţe, care-l face mai uşor de acceptat, pînă la urmă.

Ei sînt oameni care salvează oameni, e meseria lor. Uneori îi salvează şi de ei înşişi. Nu e nimic bolnav în sistemul de sănătate din România, pe care l-am văzut funcţionînd ca un ceas, într-un caz disperat: la internare, mama avea tensiunea 6 cu 4 şi am plecat din faţa spitalului conştient că cei pe mîna cărora o lăsasem vor face orice să o salveze, pentru că o noapte şi apoi şi în ziua următoare şi în cele cîte îi vor mai fi date, dacă Dumnezeu va vrea, mama mea va fi şi mama lor.