PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Oare cît din economiile generalului-pensionar Talpeş miros a petrol?

Răspunzători la instanţa destinului

Trei firme care au exportat carburanţi în Iugoslavia au cumpărat combustibilul cu credite imense primite de la Bancorex: Tracia International SA, Silvesta SRL şi General Trading & Investments Co SA, care au primit peste 56 de milioane de dolari. Patronii firmelor, foşti ofiţeri ai Securităţii, au avut uşa deschisă la ”acoperitul” SIE Temeşan, cu ajutorul căruia au plătit carburantul, cumpărat de la rafinăriile din Ploieşti. De protejarea convoaielor cu carburanţi se ocupa direct Serviciul Român de Informaţii, prin ”cadrele” din Timiş. Negocierea preţului se făcea prin intermediul unui fost militar, Ionel Bara, ajuns cine ştie cum reprezentant al Ordinului Cavalerilor de Malta în România. În umbra lui, mafia italiană din ”Propaganda due” a lui Licio Gelli, prin ”locotenenţii” săi Angelo Lonardoni şi Caiumi Serafimo. De partea română funcţiona ”mafia serviciilor”, condusă de Măgureanu şi Talpeş, prin locotenenţii lor: la SRI coloneii Mataragiu Costi, şef zonal Banat, Vasile Petrea, şef serviciu Timiş şi generalul Victor Marcu, adjunctul directorului SRI, iar de partea cealaltă ”cadrele” SIE Temeşan şi Priboi, respectiv ca finanţator şi negociator al ”contrabandei de stat”.  

Cum se derula, practic, acţiunea, a scris într-o carte intitulată “Răspunzător la instanţa destinului”, fostul şef al poliţiei economice Ilie Tipa, din Jimbolia: “În 1994 eram ofiţer la Politia Jimbolia, era în plin embargou cu Iugoslavia, iar afacerile cu petrol duduiau, întrucît legislaţia permitea transportul de combustibil în Serbia, contra unor taxe vamale. La punctul vamal rutier, cozile de maşini se întindeau pe kilometri, sute de mici afacerişti descopereau avantajele capitalismului timpuriu. În schimb, marii capitalişti de la Bucureşti nu se buluceau la coadă, ci acţionau mult mai elegant, în complicitate cu instituţiile statului, astfel că periodic soseau în vama Jimbolia garnituri de vagoane cisternă, care subit dispăreau în toiul nopţii, tractate fiind de o locomotivă sîrbească, spre Kikinda. La primele verificări, rezulta clar că trenurile aveau documente de transport pînă la Jimbolia, pe numele unor societăţi fantomă, cantităţile de motorină fiind de ordinul miilor de tone. Raportez situatia la Inspectorat şi în ziua următoare soseşte colegul Mălăescu, pentru a mă ajuta la cercetări. Era evident că se profila un caz de anvergură, fiind implicaţi şefii de la CFR, Vamă şi alte instituţii centrale. Plata per tren combustibil se facea cash, în mărci, de către intermediari sîrbi, era vorba despre milioane de mărci, iar trenurile se întorceau goale de la Kikinda, pe acelaşi traseu, în toiul nopţii. S-a deschis un dosar penal (deja ne gîndeam la avansare) şi s-au continuat cercetările, în forţă. După două zile, vine colegul de la Judeţ speriat şi, în particular, îmi spune să opresc imediat cercetările , să îmi ţin gura, că afacerea e complexă, iar ordinul e să predăm cazul la Bucureşti. Ulterior, am aflat că însuşi ministrul de Interne (Doru Ioan Tărăcilă – n.n.) ştia de această afacere, în care erau implicaţi oameni grei de la Bucureşti şi care, sub legenda afacerii de stat, au făcut afaceri personale, de milioane de mărci”.

Poliţistul Ilie Tipa mai arăta că ”ţapi ispăşitori” au fost găsiţi concurenţii acestei ”contrabande de stat”, directori de la Combinatul Petrochimic ”Solventul”, care au fost condamnati la ani grei de închisoare, pentru că au trimis către Serbia, prin conducta care lega combinatul de cel de la Pancevo, sute de mii de tone de petrol. A fost însă doar vîrful aisbergului.

În “afacerea Jimbolia”, Serviciul de Informaţii externe a tăcut, pe tot timpul scandalului de presă iscat în jurul contrabandei de stat cu combustibili în fosta Iugoslavie. Dar ce a făcut? Care a fost rolul SIE şi al lui Talpeş, în încălcarea embargoului, impus Iugoslaviei, printr-o acţiune de contrabandă de stat? La vremea respectivă, am intervenit într-o emisiune a lui Stelian Tănase, pe atunci realizator la “Realitatea TV”, întrebîndu-l pe invitatul său, generalul Ioan Talpeş, fost director al SIE, despre implicarea Serviciului de Informaţii Externe în “afacerea Jimbolia”. Talpeş a precizat, din start, că SIE nu a avut nici o legătură cu contrabanda. Dimpotrivă, el ar fi contribuit la aducerea acelei Comisii, care supraveghea aplicarea de către România a embargoului impus Iugoslaviei. Apoi, printr-un superficial exerciţiu stilistic, Ioan Talpeş a încercat să abată atenţia de la fondul problemei, vorbind de cei “400 de kilometri de graniţă cu Iugoslavia, practic imposibil de supravegheat”.

Mi-am amintit atunci imediat, cît de eficient erau împuşcaţi mulţi dintre cei ce încercau să treacă Dunărea la sîrbi, înainte de 1989… Dincolo de aceasta, fostul şef al SIE bătea, în fond, cîmpii: contrabanda în “afacerea Jimbolia” nu s-a făcut pe 400 de kilometri, ci pe distanţa unui ecartament de cale ferată. Senzaţia a fost că Ioan Talpeş încearcă să ascundă ceva. Iată despre ce ar fi vorba. Mai întîi, despre incompetenţă. Nu se poate ca SIE habar să nu fi avut (numai dacă nu a vrut – ceea ce nu e cazul) să gestioneze o problemă, care intra în mod direct în sfera sa de competenţă. Înainte de toate, la vremea respectivă, “afacerea Jimbolia” a dovedit că România putea fi, foarte uşor, un culoar al Rusiei, spre Balcanii aflaţi în plin şi sîngeros conflict. În aceeaşi perioadă, se derula povestea cu “firul roşu”, tratată întodeauna public cu superficialitate şi persiflant de către generalul Talpeş ( e vorba de instalarea liniei telefonice secretizate între Moscova şi Bucureşti de către Ion Iliescu, pe care o dezvăluisem cu ceva timp în urmă). Aceasta  nu era doar ”o poveste lipsită de miez”, cum spunea el (încercînd să-şi camufelze propriul rol, de ”matrioşkă”), ci privea o acţiune consimţită, de amestec şi control al Rusiei în România şi Balcani. Rusia avea nevoie pe atunci să păstreze o legătură tainică şi directă cu România, pentru a putea păstra măcar un minim control asupra zonei balcanice.

Temeşan şi Ristea Priboi, ”vîrfurile de lance” ale SIE în ”afacerea Jimbolia”

Contrabanda de stat prin gara Jimbolia a avut o dimensiune mafiotă, la propriu. La vremea respectivă, făcuse o vreme valuri în media figura orădeanului Ionel Bara, auto-recomandat ”prior” şi “ambasador al Ordinului Cavalerilor de Malta” în România. Bara a fost ulterior inculpat în dosarul contrabandei. A fost adesea văzut în gara Jimbolia, cărînd valise-diplomat, despre care ceferiştii bănuiau că sînt doldora de mărci, imediat după “preluarea” de sîrbi a unor garnituri de combustibili. Înainte de 1989, Ionel Bara lucrase în serviciile de informaţii ale armatei, avînd însă un grad mărunt. A revenit în ţară în 1994, anul în care s-a declanşat “afacerea Jimbolia”. Se deplasa cu autoturisme pe care aplicase, cu de la sine putere, autocolante CD – “Corp Diplomatic”, a organizat dineuri şi conferinţe, ţinînd discursuri pompoase, răzbătînd chiar pînă la Iliescu, în compania căruia a şi fost remarcat de presă.

Ionel Bara nu s-a întors în România doar cu promisiuni. El a venit însoţit de Caiumi Serafino şi Luciano Lonardoni, ambii din Modena şi ambii în legătură cu Alberto Ramera, colonel al serviciilor secrete italiene, care a fost trimis să controleze operaţiunile de încălcare a embargoului, de către România. În ”Comisia” adusă de Ioan Talpeş, care singur a recunoscut că s-a ocupat de aducerea ”observatorilor străini”, care să monitorizeze respectoarea embargoului de către România. O sursă din justiţie mi-a mărturisit bănuiala că, văzînd că fenomenul nu poate fi controlat, “se pare că Ramera a căzut la o învoială cu partea română (privind organizarea ”afacerii Jimbolia” - n.n.), înţelegere care a continuat să funcţioneze, şi după dispariţia lui, în prăbuşirea aeronavei Banat Air, de lîngă Verona” (în 13 decembrie 1995 – n.n.) – accident aviatic nici pînă azi elucidat. După moartea lui Ramera, mafiotul Lonardoni a preluat “misiunea” sa, fiind menţionat drept unul dintre pionii “afacerii Jimbolia”. Stabilit la Sînmartin, în Bihor, a cumpărat rapid mai multe proprietăţi, iar prietena sa, tînăra Florentina, remarca aceeaşi sursă, “devine în scurt timp una dintre cele mai prospere fete din Bihor. Eram în plin embargou”.

Ca să fim siguri de aşa-zisul ”neamestec” al Serviciului de Informaţii Externe în “afacerea Jimbolia”, care îi controla practice pe membrii comisiei de supraveghere a respectării embargolui, îl ”dirijase” Ramera şi apoi pe Lonadroni), mai trebuie să precizez un fapt important: în 1994, în acelaşi an în care vine în ţară “ambasadorul” Ionel Bara şi demarează “afacerea Jimbolia”, se întoarce de la Belgrad un binecunoscut personaj: ofiţerul SIE (fost DIE) Ristea Priboi. Ultima misiune peste hotare în Serviciul de Informaţii Externe a lui Ristea Priboi a fost în capitala Iugoslaviei. Priboi s-a născut în 9 mai 1947 în comuna Brădeşti din judeţul Dolj, a absolvit Şcoala de Securitate de la Băneasa în 1968 şi a obţinut în 1971 o diplomă de absolvent la Drept. Cu un an înainte, la 1 ianuarie 1970, a fost încadrat ca ofiţer în Direcţia de Informaţii Externe. A fost trimis în misiuni de spionaj, în calitate de cadru al DIE, în Anglia (între 1974-1978), apoi în Suedia, Franţa, Spania, Norvegia, Danemarca, Belgia, Olanda şi Grecia. Decembrie 1989 l-a găsit pregătit spre a se pune în slujba noii puteri, care atunci părea mai degrabă interesată în conservarea Pactului de la Varşovia (a cărei dizolvare România l-a semnat ultima), decît de integrarea în NATO. Priboi a fost acuzat de muncitorul braşovean Werner Sommerauer că l-ar fi maltratat cu ocazia anchetării revoltei anticomuniste de la Braşov din 15 noiembrie 1987. Procesul penal şi civil pe care i l-a intentat Priboi acestuia, cît şi mie, pentru că publicasem şi comentasem declaraţia lui Sommerauer s-a soldat cu achitarea noastră.

Ultima misiune ca ofiţer al Serviciului de Informaţii Externe a lui Ristea Priboi în Iugolslavia a “cimentat” în 1994 relaţiile de prietenie ale regimului Iliescu cu regimul Miloşevici şi foarte probabil a contribuit la organizarea contrabandei cu carburanţi în fosta Iugoslavie, prin gara Jimbolia, în ceea ce a reprezentat un act deliberat de încălcare a embargoului. Ce rol a jucat el acolo ca ofiţer SIE, numai domnul Ioan Talpeş putea lămuri, dar nu a făcut-o Elocvent este însă faptul că, curînd după întoarcerea sa de la Belgrad, Priboi a fost recompensat, fiind detaşat în 1995 la biroul Preşedintelui Camerei Deputaţilor, Adrian Năstase (”cumătrul” său, căci Priboi i-a botezat băiatul), păstrîndu-şi însă în acelaşi timp şi gradul şi calitatea de ofiţer activ al SIE – ceea ce era la limita legii. Situaţie care a încetat abia în 1997, cînd Ristea Priboi a fost trecut în rezervă.

              E drept, de la un punct încolo, rolul Serviciului de Informaţii Externe n-a privit organizarea în sine a contrabandei în fosta Iugoslavie, de care s-a ocupat SRI-ul lui Virgil Măgureanu. Dar prin Priboi, ”negociator” şi prin Temeşan, ”finanţator”, operaţiunea – care privea o acţiune peste hotare – a fost pusă la punct, evident, prin SIE. Oare cîte din ”economiile” generalului-pensionar Ioan Talpeş miros a petrol?