PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Pe 4 iulie, de ziua Statelor Unite, în România se dă verdictul în procesul împotriva Securităţii: îl cîştigă magistraţii ei sau o justiţie independentă?

Cel mai important proces de după Revoluţie împotriva unor torţionari ai Securităţii se încheie cu un verdict peste două zile, de ziua Americii. Un moment simbolic – sîntem, într-adevăr o democraţie consolidată, după modelul american sau am rămas doar declarativ ”aliaţi ai SUA”, în vreme ce în ţară structurile fostei Securităţi continuă să deţină puterea, şi să tragă sforile? Procesul torţionarilor lui Gheorghe Ursu, foşti anchetatori ai Securităţii, cu funcţii importante în Serviciul Român de Informaţii după 1989 e ”hîrtia de turnesol” a stării democraţiei din România. Acum se va vedea – rămînem la cheremul moştenitorilor Securităţii, sau putem spera la o reală democraţie, la desprinderea de sub tutela, frica, dominaţia structurilor fostei poliţii politice, care a impregnat cu virusul său, vreme de trei decenii, întreaga societate?

Dreptate pentru victime

Procesul asasinării inginerului Gheorghe Ursu la 17 noiembrie 1985 de către doi anchetatori penali ai Securităţii, ajunşi după 1989 înalţi funcţionari în Serviciul Român de Informaţii, care i-a apărat şi protejat pe criminali mai bine de două decenii după căderea comunismului, e unul complex, al vinovăţiei, complicităţilor şi al întregii tranziţii din România, care a tolerat ca Securitatea să se reaşeze pe ”cai mari” în societatea românească, pe care a dominat-o continuu, de pe poziţii de forţă. Sînt sau nu, judecătorii Valerica Voica, preşedinte, Constantin Epure, Alin Sorin Nicolescu, capabili de o judecată independentă şi bazată pe probe, sau tributari aceluiaşi scenariu, parte a aceluiaşi sistem, care a făcut ca în atîţia ani de la Revoluţie încoace niciun securist să nu fie condamnat pentru crimele săvîrşite (în afară Vişinescu şi Ficior, doi torţionari care au făcut parte însă din sistemul penitenciar)? De aceea, miza acestui proces e una istorică. E procesul prin care Securitatea însăşi e condamnată sau scapă basma curată. Din nou şi din nou.

Gheorghe Ursu a fost arestat în 21 septembrie 1985, de Securitate şi a încăput oe mîna anchetatorilor Vasile Hodiş şi Marin Pîrvulescu, din cauza unui jurnal secret pe care o colegă de birou l-a divulgat Securităţii, jurnal în care inginerul aducea critici acide lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu. Departamentul de Stat din SUA s-a arătat îngrijorat de soarta şa şi, în mod normal, ar fi fost eliberat – dacă securiştii n-ar fi apucat deja să-l tortureze îngrozitor. Pentru a-şi masca acţiunea, Ursu a fost trecut la ”drept comun”, pentru că la percheziţie i se găsise şi nişte mărunţiş, în diferite valute, totalizînd vreo 17 dolari – rămas în urma excursiilor sale anterioare în străinătate. A fost, ca urmare, mutat într-o celulă cu recidivişti violenţi, iar Tudor Stănică şi Marin Creangă, şefii arestului din Rahovei i-au pus pe Marian Cliţă şi Gheorghe Radu să-l bată şi gardienii au primit ordin să nu intervină. În acelaşi timp, continua şi interogarea sa de către Hodiş şi Pîrvulescu.

Pe 17 noiembrie 1985, Ursu a murit în urma torturilor din anchetă şi din celulă, ca urmare a unei rupturi de splină şi a unor leziuni grave ale ficatului, iar Vasile Manea Drăgulin, ajuns procuror general al României în anii ’90, a falsificat certificatul său de deces, în care se vorbea de o moarte din cauze naturale. Multă vreme, pînă cînd n-am reuşit să-l aduc pe fiul său, Andrei Ursu, în faţa preşedintelui Emil Constantinescu, despre un proces împotriva torţionarilor n-a putut fi vorba. În anul 2000, deţinutul de drept comun Marian Clită a luat crima asupra sa şi a fost condamnat. În octombrie 2003, au fost condamnaţi şi colneii de miliţie Tudor Stănică şi Mihail Creangă. În decembrie 2005 a fost condamnat şi fostul general SRI Eugen Grigorescu, pentru distrugerea după 1989 a jurnalului incriminator al lui Gheorghe Ursu. Singurii care au scăpat au fost principalii vinovaţi, anchetatorii penali de Securitate Vasile Hodiş şi Marin Pîrvulescu

Ofiţerii SRI Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş au fost angajaţi în Serviciul Român de Informaţii, la crearea acestuia. Ultimul, a condus chiar Oficiul Juridic al SRI, pînă la începutul anilor 2000. Cei doi sînt anchetatorii Securităţii implicaţi direct în asasinarea inginerului Gheorghe Ursu în beciurile arestului Securităţii şi al Miliţiei, din Calea Rahovei. I-am întîlnit ulterior şi în anchetarea muncitorilor revoltaţi de la Braşov, la 15 noiembrie 1987, pentru a găsi urmele unui ”complot extern” pus la cale împotriva României de ”agenturi”, care, cu toate bătăile şi chinurile îndurate de cei 61 de muncitori anchetaţi, n-a putut fi scos la iveală, pentru simplul motiv că nu exista.

Hodiş şi Pîrvulescu au exercitat atunci, în 1987, aceleaşi metode de teroare şi tortură, pe care le-am documentat într-o carte cu mărturii şi documente, de peste 600 de pagini – ”Ziua care nu se uită – 15 noiembrie 1987”. Aşa că sînt familiarizat, de la ei, cît şi din propria experienţă traumatică, cu toate metodele din arsenalul unei anchete la Securitate. Trebuie spus că peste un sfert din muncitorii revoltaţi care au trecut prin malaxorul din Rahovei au murit, ulterior, cu organe interne iremediabil distruse, în urma unor bătăi care nu lăsau urme vizibile – cu bastonul de caucic, ori săculeţi de nisip, peste o bucată de placaj pusă pe rinichi, ficat sau splină. Vasile Vieru, de 37 de ani, a murit în septembrie 1988, la un spital din Bîrlad, unde era deportat. A lăsat în urmă cinci copii. Soţia sa, Angelica, îmi relata: ”Cît timp a fost internat în spitalul din Bîrlad, Securitatea era mereu prezentă. Îmi spunea, în timp ce îmi arăta din priviri diferiţi civili ce stăteau pe culoarele spitalului: Uite, ăştia au venit pentru mine. Avea groaznice dureri de cap, noduli pe mîini şi tot felul de umflături provocate de bătăile pe care le îndurase la Securitate. Şi plîngea, plîngea. Toate acestea i se întîmplau unui om care nu fusese niciodată internat în spital. Viaţa lui a contat, sigur a contat”, spunea Angelica Vieru. Ca şi a inginerului Gheorghe Ursu. Ca şi a unui alt tînăr plin de viaţă, Corneluş Vulpe, arestat şi anchetat la numai 17 ani în arestul din Bucureşti, de alţi Hodişi şi Pîrvuleşti, şi mort cînd nu împinise 24 de ani – cu organele interne distruse.

În numele lor şi al restului victimelor arestului Cercetărilor Penale ale Securităţii din Calea Rahovei, unde au trăit calvarul unor anchete umilitoare şi aducătoare de moarte, sper şi eu, acum, la atîţia ani, într-o judecată corectă. O judecată care să aibă în vedere victima, şi nu ”circumstanţele”, ori minciunile invocate de călăi şi foştii lor colegi din Securitate, erijaţi în zilele noastre în ”specialişti în intelligence” şi beneficiari încă atît ai unor pensii uriaşe, cît şi a unor decizii ale CNSAS care-i indică drept autori ai unor acte de poliţie politică, în timpul regimului comunist, ca ”agenţi ai Securităţii”.

Magistraţii Securităţii

În martie 1990, cînd a fost creat Serviciul Român de Informaţii, Virgil Măgureanu ne asigura că din structurile acestuia nu fac parte ”ofiţeri care s-au compromis în trecut” şi cu osebire foşti anchetatori ai Securităţii, întărind ideea potrivit căreia aceşti anchetatori erau ”vîrful de lance” în comiterea directă a unor torturi şi chiar crime împotriva opozanţilor şi dizidenţilor regimului comunist, căzuţi în mîna Securităţii. Dealtfel, o prevedere expresă a fost inlusă chiar în Legea de organizare şi funcţionare a SRI, spre liniştea poporului. Dar iată că n-a fost respectată – ascensiunea şi poziţiile ocupate de anchetatorii inginerului Ursu în SRI sînt dovada peremptorie atît a unei legi care a funcţionat doar pe hîrtie, cît şi a puterii omnisciente a Securităţii, care s-a vîrît unde a vrut ea. Inclusiv în magistratură.

M-am întrebat adesea de ce nu a fost posibilă nicio judecată a unui securist, după 1989 – răspunsul mi l-am dat singur. Le-a permis-o noul lor statut.  După Revoluţie, un număr mare de securişti au intrat direct în magistratură, ori în aparatul justiţiei. De exemplu, în acele zile de decembrie, cînd mulţimile se bucurau în stradă de căderea ”tiranului”, într-un birou al Procuraturii Generale, procurorul general adjunct Gheorghe Diaconescu le înmîna tuturor foştilor anchetatori ai Securităţii legitimaţii de ”procurori militari” – ceea ce face fără rost întrebarea ”de ce s-a trenat atît Dosarul Revoluţiei”. Doar nu era ca înşişi procurorii să se autoincrimineze. Apoi, în virtutea unui protocol secret încheiat în 1968 între Iulian Vlad şi ministrul învăţămîntului de atunci, Mircea Maliţa, Şcoala de Securitate de la Băneasa a primit statutul de secţie a Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti. Folosind acest statut, din 1990 a început, la rectoratul Universităţii, după cum mi-a relatat însuşi rectorul de atunci Emil Constantinescu, un adevărat pelerinaj – iar foştilor securişti li s-au dat, prin echivalare, pentru că trebuia respectată legea, diplome de absolvenţi de drept. Aveau şi ”vechime” (la Securitate). Deci au putut accede unde au vrut – şi multă vreme ei au impus ”linia” în jsutiţia din România. O mai fac încă? Vom vedea, nu mai e mult pînă pe 4 iulie.

În orice caz, la sentinţa dată de Curtea de Apel Bucureşti, judecătoarea Mihaela Niţă, cînd i-a achitat în octombrie 2019 pe torţionarii lui Gheorghe Ursu, sub motivul aberant că „politica statului român la acea data nu era de reprimare a forţelor de opoziţie faţă de regimul politic şi conducătorul statului prin violenţă”, a fost evident că instanţa a folosit în judecată argumentele Securităţii. Judecătoarea Niţă a folosit cinic şi ad litteram cuvintele cadrelor de Securitate, care au vorbit întotdeauna după 1989 doar de acţiunile lor de ”influenţare pozitivă a persoanei, în sensul renunţării la astfel de preocupări, prin intermediul familiei, prietenilor, colegilor[...]”. Da. În urma unei asemenea ”influenţări pozitive”, prin care am trecut eu însumi şi familia mea, totul a curs ”pozitiv” – eu am supravieţuit, dar tatăl meu a trecut printr-un infarct, apoi în martie ’90, chiar cînd se înfiinţa SRI-ul, un al doilea infarct i-a fost fatal.

În aceeaşi logică a Securităţii, deşi judecătoarea Niţă a admis ca „victima Ursu Gheorghe Emil, de la momentul arestării sale... a fost anchetat nu numai de organele de poliţie (…) ci şi de organele de securitate, în această perioadă fiind exercitate şi violenţe fizice asupra sa”, tot ea a concluzionat, halucinant, că victima „nu a fost o persoană căzută sub puterea adversarului, în contextul unei situaţii de conflict”, aşa cum se prevede în cazul crimelor împotriva umanităţii, de care Hodiş şi Pîrvulescu sînt acuzaţi. Mai mult, contar oricăror evidenţe şi a miilor de pagini scrise pe acest subiect al represiunilor Securităţii, opinia judecătoarei Niţă a fost că  Gheorghe Ursu ar fi fost „singura persoană asupra căreia, dupa 1965, regimul a „exercitat violenţe psihice si fizice”. Aberant – şi în aceeaşi ordine de idei, îmi amintesc cum la o instanţă de judecată din România, am fost întrebat, la rîndul meu, de o judecătoare de ce consider că Securitatea a fost ”poliţie politică” şi o instituţie ”care trebuie socotită rea” A trebuit, deci, să explic ca unui copil ce a fost, în realitate, acest ”bastion al cruzimii” instituţionale din România comunistă, care a distrus sute de mii de destine, în numele apărării regimului, ”cu orice preţ”, cum se spunea în însăşi legea de înfiinţare a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, în august 1948.

Preţul l-au plătit sute de mii de familii de români, cu unul sau ambii părinţi arestaţi, deportaţi, suportînd rigorile ”domiciliului obligatoriu”, ca să nu mai vorbim de miile de asasinate directe, ori de întregi generaţii de copii care n-au putut urma şcoli, din cauza ”dosarului” la Securitate al părinţilor ori bunicilor. În total, se estimează că două milioane de români au avut de suferit în mod direct, de pe urma acţiunilor direct represive sau doar ”administrative” dictate de poliţia politică comunistă. Care acum, în sfîrşit, se află pe banca acuzării, în aşteptatea sentinţei.

E vorba de primul proces pentru infracţiuni contra umanităţii, împotriva torţionarilor epocii Ceauşescu. Dar chiar mai mult decît atît. Miza e mult mai mare. Procesul scoate la lumină sistemul de complicităţi şi muşamalizări, posibile prin accederea acestor torţionari ai lui Ceauşescu în sistemul de stat din România post-comunistă, de la servicii pînă în justiţie, administraţie şi politică. Dacă Hodiş şi Pîrvulescu sînt achitaţi, înseamnă că Securitatea a cîştigat lupta sa istorică împotriva românilor şi se află, încă, la conducerea ţării – prin moştenitorii şi slugile ei. Pe 4 iulie, fie vom sărbători democraţia americană şi renaşterea democraţiei în România, fie tristul adevăr al unei ţări aservite unei fantome de care nu se poate elibera – puterea ocultă a Securităţii. 

Andrei Ursu, fiul inginerului Ursu, ucis de cei doi torţionari judecaţi la Înalta Curte, mi-a scris că ”este primul proces pentru infracţiuni contra umanităţii împotriva unor securişti ai anilor '80. O condamnare ar putea boţi imaginea instituţiei pe care de 33 de ani, lucrătorii şi informatorii săi infiltraţi masiv în justiţie, politică, instituţii şi mass media, încearcă s-o detoxifice, transformaţi în patrioţi şi apărători ai integrităţii teritoriale şi ordinii constituţionale (adăpând totodata si bizarele nostalgii recente pentru Nicolae Ceausescu). Se înţelege. Le-a fost greu cadrelor Securităţii, obişnuite cu puterea discreţionară, ca după Revoluţie să trăiască – şi să-şi privească în ochi copiii – în aversiunea românilor. Cu amintirea colectivă a terorii prin care au îngenunchiat atâţia ani acest popor, obligandu-l să aplaude frenetic un dictator care ducea ţara de râpă. Că doar nu de frica lui Nicolae Ceausescu am tolerat ani de privaţiuni economice şi înjosire”. Ci de frica Securităţii.

Pe 4 iulie, dată simbolică, vom afla dacă această frică mai persistă şi dacă puterea ocultă a Securităţii mai ţine în mîini balanţa justiţiei, asigurînd, ca pînă acum, impunitatea cadrelor ei în faţa legii, cum s-a întîmplat din 1989 şi pînă astăzi. Sau se va face dreptate victimelor, chiar şi atît de tîrziu – căci, cum obişnuiesc să spun, atunci cînd mi se pune o întrebare cu o oarecare doză de perversitate, ”de ce atît de tîrziu, ce rost mai are”, niciodată nu e prea tîrziu pentru adevăr.