PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Premoniţie: autostrăzile României vor fi gata cînd se vor epuiza rezervele de petrol

”Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit” – fragment -

”Vagoanele trenurilor noastre şi au împlinit rolul şi menirea istorică a veţii lor de vagon cărînd de colo colo şezuturile teutone şi france, pentru a poposi la noi, în raiul vagoanelor, la finalul des¬tinului lor, ca vagoane ale trenurilor de mare viteză din România. Aici, nimeni nu se agită printre boghiurile lor, ca printre picioarele cailor de curse, şi sînt lăsate în pace şi trase încetişor, fără grabă şi fără orar, la trap destins, de locomotive care şi au trăit şi ele traiul şi acum se află pe plaiurile veşnice ale căilor ferate române. Cum spuneam, cum sînt trenurile, aşa este şi naţiunea, cît şi destinul ei.

Sîntem la poarta Raiului, unde timpul stă în loc. De la Simeria la Braşov trenul face pe bilet cinci ore şi treizeci şi cinci de minute, în realitate a făcut şase ore şi douăzeci, pe o distanţă de 275 de kilo¬metri. Bine, să luăm o medie de şase ore, ies patruzeci şi ceva de kilometri pe oră. În Evul Mediu, cu cai buni de poştă, schimbaţi din staţie în staţie, un olăcar ducea o misivă din cetatea Devei pînă în cetatea de sub Tîmpa poate în vreo opt zece ceasuri, cu trei patru mai mult decît trenul nostru de mare viteză, iar în mers pe jos distanţa ar fi parcursă într un timp de şapte ori mai mare decît cu trenul. Dar nu contează, peisajul e frumos. Se construieşte auto¬strada, aproape de calea ferată proaspăt modernizată. Văd un şir lung de basculante pe lunca Mureşului, încercînd să astupe cu pămînt un fost heleşteu, dar apa este îndărătnică şi, astupată într o parte, a ieşit într alta şi cam tot pe acolo pe unde au trasat deja viitorul trafic auto de mare viteză din România.

Dulcele stil românesc va face ca, atunci cînd noi vom atinge standardele europene în materie de circulaţie, să se termine car¬buranţii şi transportul să se facă prin cu totul alte mijloace decît pînă acum. Dacă se va baza pe puterea de concentare, am bulit o, scuzaţi, vorba şoferului de basculantă pe care îl văd că a dat prea tare în spate şi o roată muşcă din pămîntul malului de lac, în parte proaspăt astupat, iar maşina se înclină periculos spre apă, cu colţul din stînga spate. Îl văd şi i citesc pe buze, pentru că trenul a înce¬tinit, parcă pentru a observa noi toţi, cei din el, că se face o auto¬stradă printr un heleşteu. Podul de piatră s a dărîmat, se spune într un cîntecel al copilăriei, vom face altul pe rîu în jos, mai trainic şi mai frumos. Şi aşa credeam pînă mai ieri.

M am înşelat. Acum, în această călătorie cu trenul, am descoperit că am puterea să judec, să spun ca un lucid al lumii unde zace greşeala şi, chiar dacă nu socot să dau o sentinţă, pot să o descriu şi să spun ce trebuie făcut. Cum să facem podul. Din fericire pentru mine, mă aflu destul de aproape de aşa ceva. Pînă acum, nici o socoteală nu mi a ieşit; din tranziţia de la comunism la capitalism am ieşit tot chiriaş, proprietar sigur însă al unui rucsac, al unui cort, al unei case dărăpănate şi al unei grădini. Şi, în sfîrşit, al certitudinii că nu am nici o certitudine. na nu este a altora, vina este a mea.

Am crezut cu putere în democraţie şi în toleranţă. Am crezut că nu pumnul şi palma fac lumea şi, mai ales, că schimbarea ar putea veni de la un mic grup al elitelor, atîta cît a rezistat el vreme de aproape şaptezeci de ani de spălare pe creier. Şi m am înşelat. Ştiu acum care este piedica, impasul care se aşază între gînd şi faptă şi face ca elita să rămînă închisă într un con de autocontemplare şi autocompătimire: depen¬denţa de sine a celor care judecă, vorbesc de morală şi acuză mai ales lipsa ei, cît şi a celor care îi judecă mai apoi pe primii judecători. Stăm într o cîrciumă, la nesfîrşit, înjurîndu i întruna pe cei care lipsesc, pînă cînd, în faţa Curţii cu adevărat Supreme, nu mai avem cuvinte. Noi sîntem precum propriile noastre gaze de şist. Nimeni nu se apropie de noi, deşi resursele noastre sînt neţărmurite: ne dau autonomie pe viaţă. Orgoliul, lipsa de măsură, de putere de a înţelege şi a accepta defectele celuilalt şi prin aceasta pe ale noas¬tre, puterea de a ne zidi în fundaţia unei mînăstiri fără început şi fără sfîrşit este singurătatea elitei române. O elită şi o cultură într ade¬văr singulară, din care puţinii care reuşesc să plece nu mai întorc capul în urmă, deşi nici nu reuşesc acolo unde ajung decît să se amăgească, rămînînd, cu unele excepţii notabile, nişte marginali care nu şi pot înfrînge şi nici recunoaşte nostalgia. (poziţie din care lovim, iată, prin postări îmbibate cu gregarismul împrumutat din propaganda rusă, în rezsistenţa ucraineană – notă pusă acum, la cele scrise atunci, în 2017)

Căci, cum? În fiecare zi, podul de piatră s a dărîmat, a venit apa şi l a luat. În fiecare zi, în vreme ce sperăm că mîine vom face altul, începem deja să nu mai existăm pe hărţi, în afara unor olimpici la matematică, o tenismană, o aler¬gătoare la 1.000 de metri sau un fizician de care ne am bătut joc în liceu, pentru că avea ochelari cît fundul unui borcan de iaurt. Am rămas credincioşi tradiţiei, din vremea în care orizontul nostru se termina, la vremea naşterii naţiunii române, taman la marginea satului. La 1830 nu ştia decît un român din 200.000 unde era America şi abia cam trei sutimi ştiau să scrie. Ce nu cunoşti şi n ai văzut e ca un cărăbuş de mai, care îţi cade în cap dintr un plop în care toc¬mai a dat frunza; şi atunci, abia atunci, ridici ochii şi priveşti cu adevărat către cer.

Acum perpelim ultimii mici şi ultimele cuvinte pe grătarul încins al vremurilor, unde bobiţe mici de grăsime reaprind focul, ca şi cuvintele noastre. Urmează să ne aşezăm la masa istoriei, ne am închipuit intrînd în NATO şi Uniunea Europeană. De fapt, am devenit conştienţi, prin apropierea aceasta de ceilalţi, de propriile noastre limite (şi cîte sînt!), iar această conştientizare a limitei noas¬tre morale şi intelectuale este tocmai începutul nostru. În mod straniu, sînt sigur, mai sigur pe viitorul României şi pe puterea ei de supravieţuire, cît şi a compatrioţilor mei, în orice condiţii, tocmai datorită diferenţei de viteză cu care funcţionează istoria şi mersul trenurilor pe la noi.

Cînd naţiunile europene îşi vor fi consumat toate „ismele“ şi vor da într o corectitudine politică în urma căreia melcii şi rîmele vor fi reprezentate de puternice grupuri parlamentare, iar progresul îşi va muşca coada într o tumbă a istoriei, care va închide unul dintre cercurile ei pentru a deschide un altul, după teoria lui Toynbee, noi vom fi aici, mai pregătiţi ca oricînd, la apogeul trufiei şi al dorinţei noastre de afirmare. Pînă atunci vom privi şi asimila peisajul dim¬prejur, din mersul trenurilor patriei, de mare viteză molcomă, care merg doar cu cîteva ceasuri mai repede decît caii de poştă din vremea lui Nicolae Olahus, pentru a ajunge încet la destinaţia finală” – care e, neîndoielnic, ”Neasemuitul Imperiu Român de Răsărit”, din care v-am citat mai sus.