PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Putin i-a făcut pe ucraineni din ”popor care nu există” o naţiune puternică peste noapte şi i-a transformat în cruciaţi ai umanităţii

Tărîmul de la ”marginea regatului” lui Putin

Ucraina avea, înainte de anexarea Crimeei, o suprafaţă totală de 576.683 kilometri pătraţi şi o populaţie de peste 46 milioane de locuitori. Ţara şi-a dobîndit independenţa în condiţiile dizolvării Uniunii Sovietice. În 16 iunie 1990, noul parlament al Ucrainei a adoptat o Declaraţie a Suveranităţii de Stat, care stabilea principiile de autodeterminare a naţiunii ucrainene, democraţie, independenţă politică şi economică, şi prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în faţa legii sovietice – aşa cum se procedase şi în Republica Federativă Rusă, cu o lună în urmă. După negocierile cu Moscova, deseori tensionate, ceea ce a dinamizat procesul de separare a fost tentativa eşuată de puci de la Moscova, din august 1991. La o zi după puci, pe 24 august, Parlamentul ucrainean a adoptat Declaraţia de Independenţă a Ucrainei, consfinţită la 1 decembrie 1991 printr-un referendum în care 92% dintre locuitorii Ucrainei s-au declarat în favoarea independenţei şi şi-au ales primul preşedinte – pe Leonid Kravciuk.

Au urmat o perioadă de criză şi recesiune, mai puternice decît în unele din fostele republici sovietice – o scădere a PIB-ului de 60% şi o inflaţie de mii de procente, adîncite de corupţie şi o crimă organizată înfloritoare, susţinute de fostele structuri politice comuniste şi ale poliţiei secrete foste sovietice, care căutau să pună mîna, în condiţiile ”privatizării comunismului”, pe cît mai multe întreprinderi şi resurse. A fost şi perioada în care, ca şi în Federaţia Rusă, s-au născut ”oligarhii” şi legăturile lor strînse cu politicienii şi structurile poliţiei secrete. Abia după 2000, situaţia s-a stabilizat şi Ucraina a început să înregistreze un proces de creştere economică.

Toate confruntările politice din Ucraina au privit acest proces al transferului proprietăţii publice în mîinile oligarhiei, acuzaţie adusă atît preşedintelui Kucima, cît şi urmaşului său, Viktor Ianukovici, care cîştigase alegerile prezidenţiale prin fraudă, în 2004. Aşa a început ”revoluţia portocalie” care a determinat repetarea scrutinului fraudat şi candidatul pro-european Viktor Iuşcenko a cîştigat alegerile. Crizele nu s-au oprit însă aici. Imixtiunile Moscovei în politica internă a Ucrainei au fost legate de permanenta preocupare a Kremlinului, mai ales după ce puterea a fost preluată de Vladimir Putin, de a împiedica orientarea pro-europeană a Ucrainei. Brutalitatea acestor intervenţii a atins culmea, prin invadarea Ucrainei la 24 februarie 2022, după ce, cu şapte ani înainte, în 2014, Rusia anexase Crimeea – ceea ce a născut încă de atunci o stare de război în sudul ţării, între ”separatiştii pro-ruşi” (de fapt, o armată de invazie mascată) şi regimul de la Kiev. 

"Ukraina" înseamnă în vechea slavă răsăriteană "la marginea regatului". Teritoriul ei a fost numit astfel în vremea marilor năvăliri tătare din secolul al XIII-lea, cînd vechea Rusie kieveană, întemeiată de cneazul Vladimir, prin creştinarea slavilor în 986, apusese şi centrul de putere al slavilor răsăriteni creştinaţi se mutase la Moscova. Aici, în teritoriile lor devenite de frontieră, dominaţia era disputată între polono-lituanieni, tătari, turci şi populaţia căzăcească, creştinată în rit ortodox. În 1648, Bogdan Hmelniţki, primul erou al mitologiei naţionale ucrainene, a condus o răscoală împotriva dominaţiei polono-lituaniene (catolice), fapt care a adus sub suzeranitatea Moscovei un teritoriu de pe malul stîng al Niprului, sub forma Hatmanatului Cazac. În secolul următor, cînd puterea hatmanatului scade şi autonomia cazacilor este ades încălcată, Ivan Mazepa, al doilea erou al cazacilor ucraineni s-a alăturat suedezilor, în războiul dintre aceştia şi ruşi, pentru a recîştiga independenţa cazacilor, dar înfrîngerea alianţei a dus la încorporarea Hatmanatului cazac în Imperiul Rus.

Ceea ce a rămas însă, de pe urma istoriei medievale a Ucrainei este o dorinţă profundă de independenţă, presărată cu baladele eroice ale cazacilor, care a fost redescoperită şi cultivată în perioada romantică de poetul naţional şi pictorul Taras Sevcenko, socotit spiritul care a dus la renaşterea naţională ucraineană, la începutul secolului al XIX-lea. Dar în 1863, utilizarea limbii ucrainene în administraţie a fost interzisă, ca şi publicarea tipăriturilor în limba ucraineană: Imperiul Rus nu încuraja renaşterea ”spiritului liber” căzăcesc. Scriitorii ucraineni au fost obligaţi să publice în limba rusă, dar cei mai mulţi au scris în continuare în ucraineană, publicîndu-şi operele în Galiţia austriacă. Interdicţia, trebuie menţionat, n-a fost niciodată ridicată oficial, dar după revoluţia bolşevică a fost pur şi simplu ignorată.

Pe parcursul războiului civil care a urmat revoluţiei bolşevice, cazacii şi-au împărţit opţiunile între mai multe forţe care-şi disputau teritoriul, însă cei mai puţini au fost de partea noii puteri de la Moscova. În timpul războiului civil, se confruntă mai multe oştiri ”ucrainene”, termen deja împămîntenit, după folosirea lui în alcătuirea unor ”legiuni” anti-ruse în zonă, de către contele Stadion, şeful serviciilor austro-ungare şi iau naştere nu mai puţin de trei ”Ucraine”, sub forma unui Hatmanat, a unui Directorat şi a unei ”Republici Populare” – aceasta din urmă, bolşevică. Războiul civil din Ucraina a fost mai intens şi mai sîngeros decît în alte zone, din cauza sentimentelor antiruseşti, ca şi anti-poloneze, mult mai acut exprimate, de o populaţie locală cu tradiţie războinică şi cu vocaţia libertăţii, soldîndu-se cu peste un milion şi jumătate de victime. Se pare că şeful serviciilor secrete austriace, contele Stadion, i-a cunoscut, înţeles şi judecat mult mai bine pe ucraineni decît au făcut-o bolşevicii şi, în zilele noastre, Vladimir Vladimirovici Putin.

Datorită lui Putin, ucrainenii nu mai sînt doar o naţiune, ci un mit

Ucraina nu e doar o ţară, ci şi un obiect de studiu. La Universitatea St. Gallen, profesorul  Urich Schriber a transformat Ucraina într-un studiu de cercetare interdisciplinară, într-un proiect început din 2012. Ce e, de fapt, Ucraina, se întreba el, la începuturile acestui studiu. Ucraina ”are nevoie de clarificare: se referă la un teritoriu geografic, la un stat, la o naţiune sau la o cultură?” Cercetarea colectivului interdisciplinar din acest proiect a urmărit ”aspectele incongruente şi în acelaşi timp suprapuse ale termenului Ucraina”, care ”interzic orice abordare monodisciplinară, dacă se doreşte o descriere a discursurilor care formează naţiune şi cultură”. Din acest motiv, s-a abordat o cercetare ”interdisciplinară şi transculturală, care pune sub semnul întrebării toate conceptualizările simplificatoare. Regiunile din Ucraina sînt de o importanţă deosebită. Cu toate acestea, se cunosc puţine despre formele discursive ale regionalismului ucrainean şi despre legătura sa cu procesele de transformare globală. Proiectul se bazează pe ipoteza că diferitele modele de identificare regională în diferite zone sociale şi culturale nu formează o hartă cu graniţe clar definite, ci mai degrabă o imagine în care acestea se suprapun sau pot fi descrise ca un fel de arhipelag”, scria în 2012 profesorul Schriber.

Între timp, războiul i-a dat peste cap studiul, în sensul în care i-a pus concluziile, într-un mod neaşteptat. Ulrich Schriber afirma zilele trecute că ”Ucraina şi Rusia îşi construiesc naţiunile în dialog şi conflict” şi că mare parte din ”drumul stîncos” al naţiunii ucrainene a fost parcurs tocmai în aceste zile ale războiului, declanşat de Federaţia Rusă.

Pur şi simplu, Vladimir Putin poate să fie decorat de preşedintele ucrainean Zelenski, pentru că prin uriaşa minciună, propagată public, cum că el nu luptă împotriva poporului ucrainean pentru simplul fapt că acesta nu există, e o invenţie, ca şi ţara lui. Discursul acesta a dat aripi conştiinţei naţionale ucrainene. Strigătele de ”Slava Ukraine” au ajuns în momentul de faţă populare în întreaga lume. Sînt formule de salut. E rezultatul paradoxal pe care Putin l-a creat prin invazia lui. El a dat frîu liber unor energii istorice latente, care curgeau împrăştiat şi le-a canalizat, prin atacul său, într-o dîrzenie şi forţă cu care ucrainenii nu luptă doar împotriva ruşilor, ci pentru o naţiune pe care de-acum o descoperă şi o afirmă cu mîndrie.

Istoricul evreu Yuval Noah Harari scria într-un articol din ”The Guardian” în primele zile ale invaziei, că aceasta ”scoate în evidenţă neaşteptata latură frumoasă a urii”, în cazurile ”luptei popoarelor asuprite” şi că realitatea acestui război naşte o poveste surprinzătoare şi frumoasă, pentru că ”naţiunile se compun din poveşti”, iar aceste poveşti, în cazul ucrainenilor, sînt despre tancuri distruse cu cocteiluri molotov, ori oprite cu mîinie goale, despre o dronă culcată la pămînt de o gospodină care a aruncat în ea cu un borcan de murături, despre eroismul soldaţilor din tranşee. Şi despre martiri,  martiri-copii, martiri-mame, martiri soldaţi şi civili. Despre preşedintele-erou Zelenski şi miniştrii săi, eroi asemenea vechilor cazaci din vremurile lui Hmelniţki şi Mazepa. Naţiunea ucraineană era un obiect de studiu, acum a devenit nu numai o realitate, spun eu, ci  o ”poveste de succes”, un mit. Ucrainenii nu sînt doar un popor care s-a occidentalizat în două săptămîni, ai cărui cetăţeni pot ajunge peste tot în lume fără viză, ci au ajuns naţiunea-erou, naţiunea-martir care apără umanitatea, în faţa agresiunii totalitare. Putin nu i-a făcut pe ucraineni o naţiune puternică peste noapte, ci i-a transformat în cruciaţi-apărători ai lumii civilizate.