PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Putin şi Xi Jinping au deschis Olimpiada războiului

Ceva mai puternic decît Pactul de la Varşovia s-a născut la Beijing

Olimipiada de la Beijing, cum a fost şi cea de la Moscova din 1980 e mai degrabă un spectacol de imagine, pentru regimul comunist. Boicotul ”diplomatic” al SUA şi democraţiilor occudentale faţă de Olimpiadă, ca şi atunci, nu a funcţionat. Mai mult l-a iritat politic pe liderul chinez, care n-a mai avut nicio reţinere să-l ia în braţe pe Putin. Înainte de toate, ceea ce n-au înţeles occidentalii e că Olimpiada e destinată mai degrabă ”publicului” intern şi abia apoi admiratorilor sportului, din afara Chinei. E un spectacol pentru poporul chinez. Chinezilor trebuie să li se satisfacă un sentiment de mîndrie naţională, conştiinţa că sînt poporul cel mai puternic de pe pămînt. Ca şi ruşilor. Şi Xi Jinping, şi Putin ştiu şi au reuşit asta. ”Boicotul” SUA şi al occidentului a şi oferit ţinta ideologică perfectă. Ceea ce mă sperie este însă asemănarea dintre această Olimpiadă de la Beijing şi cea de la Munchen, din 1936. Atunci, democraţiile occidentale au fost surprinse în momente de naivitate, plătite atît de scump ulterior. 

Alinaţa ruso-chineză care s-a parafat la Beijing este, într-adevăr, una istorică. Ea transformă Rusia şi China, prin închiderea tuturor ”litigiilor” şi a concurenţei ideologice din trecut într-un bloc politico-militar, căruia NATO îi va ţine piept cu foarte mare greutate. Această alianţă, de fapt împotriva SUA e într-adevăr un parteneriat istoric ”fără limite”,  cum l-au anunţat cei doi, Putin şi Xi Jinpng. Trecutul e îngropat. China şi Rusia îşi propun, împreună, să cucerească lumea. Acordurile economice şi strategice anunţate, în privinţa resurselor şi tehnologiilor, fac din cele două superputeri o supraputere mondială. Ele sînt dublate de acorduri mult mai puţin transparente, de natură militară, care nu pot arăta decît un singur lucru: că Beijingul sprijină Moscova, în conflictul său cu Occidentul. Că ruşii nu mai sînt singuri, împotriva Statelor Unite şi a Europei.

Acest conflict latent şi agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei au reuşit să unifice Occidentul şi Statele Unite, într-un corp comun, politic, diplomatic şi chiar militar, cu excepţii insignifiante (dacă ne gîndim, cît de mult ar conta în ecuaţie reacţii ”prudente” anti-NATO din Bulgaria şi Croaţia). Ceea ce s-a petrecut a depăşit însă uşor şi repede coeziunea din cancelariile occidentale: ruşii şi chinezii şi-au declarat prietenia şi susţinerea. Au parafat-o în acorduri, care pot aduce războiul la porţile viitorului. Atît în Orient, cît şi în partea noastră de Europă. Ceea ce începuse mai degrabă ca un joc de şah, pentru ca Putin să dea satisfacţie orgoliilor ruseşti şi să mai pună mîna pe o bucăţică de Ucraină, adică Donbass-ul separatist, a devenit acum un joc de amploare mondială. Un turneu internaţional de şah şi mah-jong, în acelaşi timp, unde occidentul, divizat pentru că aşa e în democraţie, trebuie să facă faţă unui colos, unui singur trup, cu două chipuri: Putin şi Xi Jinpng.

Pe de o parte, China are o problemă istorică, de orgoliu: micuţa insulă Taiwan, la a cărei ocupare speră demult. Pe de alta, Rusia vrea să-şi refacă, pe cît posibil, fostul imperiu răsăritean, cel puţin să-şi împingă cît mai spre vest inamicul istoric: Statele Unite şi NATO. Spate în spate, ambele acum cu faţa către inamic, una cu resurse imense, alta cu tehnologii şi mînă de lucru aidoma, par de neînvins. Abia acum, democraţiile occidentale au o problemă. Ucraina şi Taiwanul, aflate pe agenda politico-militară a alianţei ruso-chineze, depăşesc miza lor, în sine. Aici e vorba deja de dominaţia asupra lumii: pot, China şi Rusia împreună, să facă orice? Teoretic, pot. Mai ales, dacă, intimidate de perspectivă, anumite puteri occidentale, interesate mai mult de propriul statut, decît de ”starea lumii”, negociază separat, chiar şi economic, cu cele două puteri.

Putem vorbi, de acum încolo, de o nouă scindare a lumii, în două mari blocuri – al Răsăritului şi al Apusului. ”Alianţa strategică profundă” dintre China şi Rusia, anunţată astăzi, face din ziua de 4 februarie nu doar debutul Olimpiadei de Iarnă de la Beijing, ci, dacă lucrurile vor evolua într-un sens negativ, şi începutul unei ere care n-are nimic din spiritul olimpic, în ea. O epocă a confruntărilor, a şantajului economic şi chiar a confruntărilor militare.

Occidentalii, prea puţin familiarizaţi cu componenta ”naţionalistă” a comunismului, n-au luat în calcul orgoliul nemăsurat, creat de deceniile întregi de educaţie comunistă, asupra popoarelor din China şi fosta URSS. Atît în China, cît şi în Rusia mentalitatea de mari puteri şi nostalgia acestei puteri, pierdute pe ruinele Războiului Rece sînt sentimente populare, extrem de puternice. Ele substituie orice ”aspiraţii democratice”, practic şterse din ”genomurile” acestor popoare. Pe valul acestor sentimente dominante în propriile ţări, în momentul de faţă, în care ambii lideri, Putin şi Xi Jinping, condamnă ”influenţa globală malignă a Statelor Unite”, cei doi lideri plasează umanitatea într-o cotitură a ei.

Nici în China, nici în Rusia, nu mai e vorba de o resurecţie a comunismului, chiar dacă occidentalii o vor prezenta astfel, pentru că ideologia contează mult mai puţin, în prezent. Ci e vorba de revenirea, în echilibrul puterilor lumii, pe acelaşi plan, opus democraţiilor occidentale, a unui ”Pact Estic”, care nu mai e de la Varşovia, ci unul poate chiar mai puternic – axa Moscova – Beijing. Pe placul şi în aplauzele, atenţie, sincere, ale majorităţii ruşilor şi chinezilor. În prima zi a unei Olimpiade, simbol al păcii. Ceea ce îmi aduce aminte de cea mai populară lozincă, un fel de ”bună ziua” care încheia fiecare document, în anii stalinismului, cei mai crînceni ani ai Războiului Rece: ”Luptăm pentru pace!” Pînă nu mai rămîne piatră pe piatră...

Ne găsim din nou la index-ul istoriei

Declaraţia comună a celor doi lideri nu lasă umbră de îndoială că noua alianţă este ”superioară” oricăreia din timpul Războiului Rece. Suma schimburilor economice dintre două puteri este ameţitoare, iar ”prietenia dintre cele două state nu are limite, nu există zone «interzise» de cooperare”, au declarat cei doi lideri. Rusia şi China vor colabora inclusiv în domeniile spaţial, al schimbărilor climatice, al inteligenţei artificiale, dar şi al controlului internetului.

N-are sens să vorbesc aici nici cît de mult gaz şi petrol se vor pompa, din viitorul apropiat în China, şi ce va primi Rusia, în schimb, de acolo. Cîtă vreme cam tot ce e marfă şi tehnologie în Europa şi SUA e ”made in China”, cîtă vreme firme-gigant ale lumii occidentale au locaţia producţiei în China, e de la sine înţeles că niciun embargo tehnologic nu mai are, de acum, nicio influenţă asupra Rusiei. Nicio sancţiune nu-şi mai găseşte rostul – balanţa schimburilor cu China face ca asemenea măsuri să semene cu o frecţie la picior de lemn.

A avut loc o mutare strategică, şi ea schimbă, de azi încolo, faţa lumii. La noi, la Bucureşti, continuă o ceartă mititică, pe certificatul verde şi ”divorţul cu năbădăi” între Reghe şi Prodanca, iar poporul trăieşte într-o feerie conspiraţionistă, pe cu totul alte subiecte: în proporţie de peste 60 %, românii cred că pandemia a fost provocată de ”liderii mondiali” şi o jumătate din aceştia sînt convinşi că, odată cu vaccinul, în trup ni se introduc ”cip-uri”. În vreme ce, împrejur, lumea se reconfigurează.

Stau să-mi imaginez ce sentimente naşte rostirea numelui capitalei noastre, pentru cei doi lideri. La Putin, e evident. Pentru Xi Jinpng, Bucureştiul e capitala în care, atunci cînd era doar vicepremier, n-a fost primit de nimeni, fiind lăsat singur, să aştepte pe aeroportul Otopeni, în octombrie 2009, pînă cînd MAE şi-a adus aminte de el şi a trimis un oficial mărunt, să-l întîmpine şi să-l plimbe pe la Muzeul Satului: căzuse guvernul Boc, prin moţiune de cenzură, cu cîteva zile înainte. Dar, ce-i păsat oficialului chinez de asta? Încălcarea oricăror uzanţe diplomatice, care la noi are dimensiunea unui scandal monden, are însă, pentru orgoliul oriental o altă dimensiune. O ruşine şi umilinţă care nu se şterg, pe care Xi Jinpng le-a simţit deplin în capitala României şi care mă înfioară, acum.

Ambii lideri, atît Putin, cît şi Xi Jinping, sînt atît de ”binevoitori” faţă de România, care treptat şi-a închis toate porţile comunicării, de fapt le-a trîntit în nas, atît la Moscova, cît şi la Beijing, deşi nimeni n-avea prea mare treabă cu noi pe acolo, încît situaţia geo-strategică în care ne aflăm, în momentul de faţă, mă face să mă întreb, ce mai pot face o mie de soldaţi americani şi cîteva sute de francezi, în România. Ne aflăm, din nou, a cîta oară, la index-ul istoriei, în momentele ei de cotitură.