PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Revoluţia Mondială” continuă. Viitor sumbru pentru America şi Europa: hegemonia chino-rusă ameninţă lumea

Un ”Război Rece” care n-a încetat niciodată

În sine, un asemenea comportament, prin care speri că o situaţie va lua sfîrşit prin moartea cuiva, e un semn de slăbiciune. Şi cîte altele n-au fost? Amintiţi-vă lungile conversaţii telefonice Macron-Putin, sau ezitările Germaniei lui Olaf Scholz. În faţa acestor slăbiciuni, ca din orice democraţie, s-a aflat tocmai opusul – un monolit de voinţă şi determinare, specific dictatorilor. În sistemele totalitare de tip comunist (căci şi Federaţia Rusă a rămas un asemenea sistem, dar fără componenta ideologică) nu doar persoana, ci mai ales modul de administrare a puterii e problema. Lipsa de reactivitate a societăţii, fie imbecilizată de propagandă, fie supusă, cum se întîmplă în Rusia şi China, oferă un cîmp de acţiune al liderilor, cu nimic deosebit de timpurile lui Stalin şi Mao.

Un război cu occidentul, preconizat de atunci, e pe cale să înceapă acum. Fie extinzîndu-se în Taiwan, ameninţat din ce în ce mai făţiş de China, ceea ce ar fi un dezastru pentru SUA, deja secătuite de ajutoarele masive furnizate Ucrainei şi desfăşurările de trupe în Europa de est, fie prin implicarea directă a Chinei în războiul ucrainean, prin sprijin direct acordat Federaţiei Ruse. China devine, astfel, principalul actor mondial, pe care stau aţintiţi toţi ochii lumii.

Ambele variante sînt un dezastru pentru lumea occidentală şi pun viitorul sub semnul unui conflict, inclusiv armat, cu alianţa chino-rusă, altădată sovietică, dar la fel de nocivă ca şi atunci. ”Revoluţia mondială” comunistă continuă, chiar dacă sub alte stindarde şi sloganuri propagandistice. Războiul Rece n-a încetat niciodată, decît în minţile prea odihite ale ”consilierilor politici” ai preşedinţilor americani de după Reagan. Iar politica SUA şi a occidentului de după căderea ”Zidului Berlinului” îşi arată acum rezultatele toleranţei la comunism. Un ”comunism privatizat” nu e mai puţin rău, decît cel clasic, ba chiar mai pervers şi periculos, pentru că foloseşte ”mecanismele de piaţă”, iar ”lupta de clasă” s-a transferat în lumea concurenţei şi a capitalului. De cine va cîştiga acest conflict est-vest, care s-a reaprins deja din februarie anul trecut, în varianta atroce a războiului, depinde şi viitorul umanităţii: axa Moscova-Beijing, sau axa Washington – Bruxelles? 

Statele Unite au pierdut, fără glorie, cele două războaie ale sale din Asia de sud-est, de după cel de-al doilea război mondial. Intervenţiile militare în Coreea şi Vietnam, pentru ”stăvilirea expansiunii comuniste” au fost de fapt războaie nedeclarate cu China, purtate prin terţi. Experienţa militară din timpul acestor conflicte a demonstrat o determinare în luptă a soldatului asiatic, în raport cu cel european şi american, pe care n-o ating nici soldaţii ucraineni din trupele de elită, n-au atins-o nici Legiunea Străină franceză şi nici forţele speciale americane, în războaiele amintite. Soldatul asiatic s-a dovedit o armă perfectă în sine, cu numai un bol de orez pe zi şi slab înarmat, în comparaţie cu inamicul. Acum nu mai e nici slab înarmat şi nici subalimentat, căci China e o mare putere economică. Avînd la îndemînă resursele Rusiei lui Putin, devine şi mai mare.

În aceste condiţii, anunţul lui Xi Jinping, că ar pregăti China pentru un război, vin în logica de tip comunist – cum spunea Mao, în ”Cărticica Roşie”, ”s-au copt” îndeajuns relaţiile antagonice între cele două blocuri est-vest. E timpul ca ele să-şi măsoare puterile, consideră liderul chinez Xi Jimping, care nu e cu nimic mai prejos decît Putin. Pericolul fundamental rezidă în aceea că ambii sînt produse ale sistemului totalitar comunist – primul, educat ca un kaghebist pur-sînge, ceea ce a şi rămas, fără a se dezice vreodată de trecut şi cel de-al doilea, ca un nomenclaturist al sistemului communist asiatic, model a cărui măsură de închistare am trăit-o noi, românii, în anii cei mai duri ai regimului Ceauşescu.

Pentru cei doi, lumea nu are lideri pe măsură cu care ei să se măsoare. Biden, un lider în vîrstă, are problemele proprii, ale viitoarelor alegeri pentru nominalizare. Macron nu-şi vede capul în propria Franţă, măcinată de conflictele sociale, izbucnite ca urmare a ”reformelor” sale. Şi aşa mai departe – în plan mondial, e cam ca în politica românească, unde nu mai există oameni de stat, lideri capabili şi hotărîţi, cu îndeajuns de multă charismă încît lumea să-i urmeze, în situaţii grele şi în pragul unor decizii cruciale. De cealaltă parte, două lumi total diferite, supuse, conduse de doi lideri hotărîţi să pună occidentul şi America pe butuci.

Ceea ce trebuie să dea fiori la nivel mondial nu e atît anunţul lui Xi Jimping, că statul chinez se pregăteşte de război, oricare ar fi acesta. Ci că, în cazul unui asemenea război, nu mai există forte care să i se opună. NATO e o alianţă funcţională, pînă la un punct – acela în care are de înfruntat nu inamicul extern, ci propriile sale probleme şi slăbiciuni: faptul că americanii continuă să fie principalii furnizori de securitate, în vreme ce Europa unui Macron copilăros continuă să se amăgească cu ideea unei ”armate proprii”, cînd nu e în stare nici să-şi sporească cheltuielile militare la standardele solicitate mai demult de Trump, pentru a reduce povara de pe umerii SUA. Şi, mai ales principala problemă a lumii occidentale e că nu mai are lideri, capabili să se măsoare cu Putin şi Xi Jimping.

Se naşte ”Internaţionala a V-a”

Experienţa războiului ucrainean e un lung şir de poveşti despre ezitare, controverse, amînări şi răzgîndiri. Ajutorul militar acordat Ucrainei a fost acordat după ce s-a negociat îndelung asupra fiecărui tip de muniţie sau armament, asupra cantităţii şi a cine şi cum îl livrează. Totul a arătat o lume disfuncţională, a ”aliaţilor europeni”, aflaţi într-o continuă dispută pe nimicuri, în vreme ce, în spatele scenei, cei doi mari monştri ai istoriei, pe care toată lumea îi credea pe unul mort şi pe celălalt prins în lesa ”economiei de piaţă”, s-au trezit la viaţă.

În aceeaşi măsură, ceea ce trebuie să îngrijoreze e că alianţa chino-rusă se bucură deja de susţinerea Indiei, a Iranului, acum şi a Arabiei Saudite. Să nu mai vorbim de state africane sau Amrerica de Sud. Se naşte o ”Intenaţională a V-a” (a patra a fost cea a lui Troţki, proclamată la Paris, în 1938), ca un fel de ”coloană a cincea” a comunismului, despre care credeam că murise, dar numai s-a ”hodinit niţel”. Acum, acesta proclamă, prin vocile reunite ale lui Xi şi Putin, a cîta oară, declanşarea luptei împotriva ”imperialismului american” şi încep deja, cum au anunţat deja cei doi lideri la finele întîlnirii lor, să înlocuiască dolarul cu yuanul chinezesc. Căci rubla nu mai poate fi înviată – şi Putin a acceptat această înfrîngere a orgoliului său, pentru cît are de cîştigat din restul. Ce se va întîmpla dacă, pur şi simplu, lumea financiară se va rupe în două blocuri, cel al yuanului şi a dolarului? Care vor fi consecinţele asupra unor economii deja şubrezite de scandaluri financiare şi bancare, iscate din lăcomie şi un control minimal al pieţei, inundată de escroci care s-au aciuat inclusiv în mari concerne financiare cu renume istoric, precum Credit Suisse? 

Cine şi cum mai e capabil, în lumea şi cultura corporatistă, preponderentă în occident, preocupată de subiecte precum ”încălzirea globală”, ori ideologia woke, să lupte cu un inamic mult mai real, palpabil, bine determinat, pregătit militar, motivat ideologic şi istoric, posesor de resurse aproape nelimitate, în raport cu ”statele civilizate”, care şi le limitează singure? Răspunsul şi-l poate da fiecare.

Războiul din Ucraina pare acum o pietricică, dar de la care a pornit de fapt totul. El a blocat angrenajul făţărniciilor şi a funcţionat ca o hîrtie de turnesol. Acum, evident, lumea e la fel de împărţită în două, ca înainte de pragul fatidicului an 1939, pe două axe – cea euro-americană, din care facem şi noi parte şi cea euro-asiatică, moştenitoare a ”reţetei comuniste” a fericirii. Ambele spun că au dreptate şi că vor o lume mai bună, pentru întreaga umanitate. Numai că, vorba unui slogan din anii ’50, să nu ajungă ”lupta pentru pace” să nu mai lase piatră peste piatră.