PREZENTUL FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea. Roşia Montană, pe mîinile ”asasinilor economici”: sîntem pe cale să plătim, ca să ne putem păstra aurul!

Eu şi ”Roşia” mea

Nu am trecut demult pe la Roşia Montană. Deşi am fost prin Apuseni şi chiar în apropiere, la Bistra, eram, cum s-ar spune, cu treabă: dezgropasem cinci partizani ucişi acolo. Cu treabă sîntem toţi, cu telefoane de trimis sau primit, cu email-uri şi mesaje urgente pe Whatsapp. Sîntem cititori în ziar şi vizionari de televizor; nu trăitorii de pe acolo, de la Roşia. Dar au fost şi alte zile, cînd am mărşăluit alături de Eugen David, fostul miner care a fondat ”Alburnus Maior”, cel mai activ ONG împotriva exploatării cu cianuri, şi cu care m-am împrietenit într-o parcare, sub privirile jandarmilor şi ale angajaţilor cu salopete noi-nouţe, inscripţionate RMGC, prescurtarea de la ”Roşia Montană Gold Corporation”. De fapt, erau muncitori obişnuiţi, nu mineri, aduşi de prin alte judeţe. Am văzut chiar şi autobuze de Teleorman – căci în Alba, lumea nu s-a prea înghesuit la mitinguri ”pro-Gold”.

Am participat, din greşeală, ca observator, şi la lucrările Comisiei Parlamentare, venite la Roşia Montană. Eram venit ca turist, dar un ofiţer de jandarmi, care probabil mă ştia din vremea în care lucrasem la guvern ori de pe la televizor, m-a luat pe sus, m-a trecut de cordonul care înconjura primăria şi m-a „băgat” la lucrări, în sală – şi pe soţia mea, odată cu mine. Aşa am văzut, cu ochii mei, cît de mare a fost în acea zonă puterea de cumpărare a conştiinţelor. I-am ascultat siderat pe unii din aleşii moţilor, care pledau pentru distrugerea munţilor lor.

De la Roşia Montană, m-am întors la Bucureşti, sătul de proteste de stradă. Mă hotărîsem (aşa, în mintea mea) că nu se mai poate schimba mare lucru. I-am spus acest lucru şi lui David, care era, după opinia mea sceptică, nejustificat de fericit după mitingul şi marşul de la Cîmpeni, din 28 septembrie 2013. Miting pe care parlamentarii Comisiei l-au ocolit.

Am găsit, de atunci, o altă cale de protest, aceea de a scrie despre cei ce mai au energia să protesteze în stradă. E dreptul lor, mai ales într-un asemenea caz, precum cel al Roşiei Montane, unde s-a produs un jaf pe faţă. S-a dat o palmă oricărui român care stă şi priveşte cum e jefuită ”moştenirea lui Iancu”. Am scris mult despre Roşia Montană – inclusiv ca analist, sub un contract cu o cunoscută casă de detectivi economici din occident. Voiau să ştie dacă sînt şanse ca Gold Corporation să aibă cîştig de cauză şi să înceapă în curînd exploatarea. Concluzia mea de atunci (2004) a fost că nu. Şi, iată, nu m-am înşelat.

Tot ca un protest am mai făcut, din două lemne găsite la Roşia şi din două trepte de la o veche clopotniţă demolată în Bucureşti, nişte ”porţi de altar” închinate acestui loc şi oamenilor din Roşia Montană, porţi care acum se află expuse la Museikon – ”Muzeul Icoanei” din Alba Iulia, căruia le-am donat (vezi foto). Şi tot nu mi se pare că am făcut destul.

UNESCO nu are nimic în comun cu procesul împotriva României

Roşia Montană a iscat din nou un tăvălug. Am simţit şi acum, ca în 2013, că totuşi s-a umplut paharul. Că furtul, adică privatizarea comunismului, anume nişte contracte ”secrete” ca Bechtel sau Gabriel Resources, nu trebuie să legitimeze jaful unei părţi a avuţiei naţionale pe nimic şi, pe deasupra, în cazul din urmă, şi distrugerea unui inestimabil sit istoric şi arheologic pentru a ne alege doar cu nişte munţi mutilaţi, secătuiţi de resurse şi centru al unui dezastru ecologic.

Să nu vorbim despre autostrăzi, că nu le avem. Ne-au mai rămas munţii, iar acum suntem pe cale să îi pierdem. Pentru ei merită să scriu, şi o voi face şi în continuare, dezvăluind tot ce ştiu despre ”dedesubturile afacerii” croite spre a fura aurul de la Roşia Montană şi a distruge ireversibil zona. Ori, după caz, să plătim ”despăgubiri” – pentru că n-am lăsat, în cele din urmă, să se întîmple aşa!

E nevoie mai mult decît oricînd de moştenirea lui Avram Iancu: de specialiştii în drept, care să ne apere în faţa unei mega-escrocherii. Un jaf pe cale să aducă România în postura de a plăti despăgubiri pentru că nu a permis, în fond, distrugerea unei părţi a ei.

În acest nou context, întrebarea legitimă pe care trebuie să şi-o pună fiecare român cu scaun la cap este următoarea: oare intrarea Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO face de neatins aurul din Apuseni? Va duce, irevocabil, la ”amenda” pe care o cere Gold Corporation, care se ridică la imensa sumă de 4 milarde de dolari?

Se pare că ”Roşia Montană – patrimoniu UNESCO” nu are treabă nici cu una, nici cu alta.

Fostul meu coleg de facultate şi bun prieten, Adrian Cioroianu, a lămurit în mod clar că dosarul Roşia Montană, care are peste 90% şanse de a fi inclus în următoarele zile pe lista Patrimoniul Mondial UNESCO, nu exclude „continuarea exploatării în zonă, cîndva, în viitor, de către firme româneşti sau în parteneriate”. El a scris aseară pe pagina sa de Facebook: ”În Patrimoniul UNESCO nu intră întreaga localitate Roşia Montană, ci o arie delimitată, cea care apare în dosarul depus de guvernul României (prin delegaţia pe care am condus-o) în ianuarie 2017 şi, apoi, în ianuarie 2020”.

Cioroianu, care cunoaşte dosarul, spune că în el ”este vorba, în principal, despre fosta exploatare/mină romană (adică de pe vremea Imperiului Roman, ca să fie clar) şi NU de întreaga zonă Roşia Montană. Practic, înscrierea pe lista Patrimoniul Mondial NU EXCLUDE continuarea exploatării în zonă, cîndva, în viitor, de către firme româneşti sau în parteneriate. În istoria recentă a UNESCO au fost cazuri de state care au decis modificarea/exploatarea unor situri, drept care ele au fost retrase de pe lista Patrimoniului Mondial”. Dar, mai spune el, ”laturile politice sau juridice ale acestui dosar sînt importante – şi din acest motiv ar trebui discutate de oameni care le cunosc. În ceea ce mă priveşte, ca profesor universitar de Istorie şi ca ambasador la UNESCO, am susţinut înscrierea Roşia Montană pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO”.

Rămîne, deci, latura juridică. ”Moştenirea” de care vorbea Avram Iancu, premonitoriu, va fi de folos acum? O casă de avocatură apropiată USR-PLUS opinează că ”nu este posibilă o analiză a legăturii directe de cauzalitate, între depunerea dosarului la UNESCO şi pretinsele despăgubiri, o asemenea legătură neputînd fi stabilită în fapt, pentru motivele care ţin în principal de momentul instituirii regimului legal de protecţie, de care se bucura situl de la Roşia Montana încă din anul 1992, regim preexistent emiterii licenţei miniere”.

Aşa e. Situl arheologic Roşia Montană este de categoria A, încă din acel an. Apoi, spune aceeaşi casă de avocatură că ”Nominalizarea UNESCO nu dă naştere unor obligaţii suplimentare în sarcina Statului Român, nu are loc o schimbare a regimului juridic de protecţie, sau o agravare a sarcinilor ce grevează bunul imobil, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Convenţia privind protecţia Patrimoniului Mondial. Prin ocrotirea internaţională a patrimoniului Mondial, se înţelege stabilirea unui sistem de cooperare şi asistenţă internaţională, avînd drept obiectiv să ajute statele părţi la convenţie şi eforturile pe care le depun, pentru a proteja şi identifica acest patrimoniu”.

Acelaşi lucru îl susţine şi casa de avocatură ”Harosa şi asociaţii”, care a reprezentat ONG-urile aflate în diferite litigii cu Gold Corporation de-a lungul timpului, ori a participat ca intervenient în diferite speţe legate de Roşia Montană.

Astfel, includerea Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO este, una peste alta, un cîştig. Mica aşezare a moţilor care odinioară exploatau aurul pe urmele romanilor a ajuns, graţie lui Frank Timiş şi a procesului pornit de Gold Corporation împotriva statului român, în toată presa internaţională. Acum e un sit celebru.

Notorietatea pe care Roşia Montană o cîştigă astfel poate aduce în viitor venituri consistente pentru comunitatea locală, din turism. Nu mai aduce ”aur la stat” (minuscula ”redevenţă” de la ”Gold Corporation”), plătită cu preţul transformării zonei într-un peisaj marţian. Dar poate aduce bani din impozite, de la viitoarele mici afaceri care se pot dezvolta în zonă. Şi aurul rămîne al nostru, pentru vremuri mai bune, cînd vom fi mai înţelepţi.

Dosarul penal al Corporaţiei ”Gold”

Un alt fapt, în afară de cele menţionate mai sus, legate în special de riscul procesului cu despăgubirile de 4 miliarde, de care se temea şi se teme guvernul Cîţu, ca şi de imposibilitatea de a mai exploata vreodată aurul din zonă, ţine de fondul problemei. Cu un minim efort şi o adunare la un loc a datelor, se poate demonta afacerea, în faţa judecătorilor Curţii de Arbitraj, ca fiind o mega-escrocherie. Care a încercat să fure statul român, dar cu siguranţă i-a furat şi pe investitori, care au crezut în promisiunile ”Gold Corporation – Gabriel Resources”.

Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau Parchetul General se pot implica în furnizarea unui corp de informaţii, care să dovedească această escrocherie. Care a mai fost cercetată şi a făcut obiectul unui dosar penal, în România. Dosar muşamalizat din ”interese politice şi strategice”, dar care acum poate fi readus în actualitate – căci e vorba de spionaj, criminalitate economică transfrontalieră – traficul de influenţă şi mita fiind infracţiuni mărunte, în această speţă.

Cercetările din dosarul la care mă refer au pornit de la sesizări pe care SRI le făcea, cu privire la săvîrşirea unor fapte penale care vizau siguranţa naţională, încă în vremea guvernului Năstase, la începutul anilor 2000. Cel care a instumentat  dosarul legat de ”Gold Corporation”, procurorul militar col. (r) Gheorghe Oancea, a dat o declaraţie în februarie 2013 în faţa a doi jurnalişti de la ”Lumea Justiţiei”, dar aceasta a fost repede uitată.

O reiau acum, alături de alte date din propriile investigaţii. Demontarea escrocheriei ”Roşia Montană” şi aflarea celorlalte interese din spatele ei sunt necesare: ele pot deveni o piesă esenţială în procesul în care este tîrît acum statul român. E, în opinia mea, o chestiune de securitate naţională: prin sumele pretinse, prin prestigiul ştirbit al ţării, prin prăduiala pusă la punct cu complicităţi, inclusiv politice, care au făcut posibilă această mega-escrocherie, pentru care cineva trebuie să plătească. Nu statul, adică noi, ci cei responsabili pentru ea.

Dar iată delaraţia procurorului Oancea din 2013, cel care a întocmit dosarul de cercetare asupra ”Gold Corporation” şi concluziile la care a ajuns el: ”Concluzia mea este următoarea: atît timp cît în această afacere sînt implicaţi jucători la bursă americani şi canadieni, şi soluţionarea clară a acestei cauze presupune date concrete ale dosarului de listare a societăţii Roşia Montană Gold Corporation la Bursa din Vancouver, fapt care va pune în pericol interesele acestor jucători, deci nu se va ajunge niciodată la clarificarea lucrurilor. Singura soluţionare a cauzei presupune o cooperare între autorităţile române, canadiene, dar şi americane. Problematica Roşia Montană este extrem de complexă şi vizează un lucru esenţial: interese străine de România. Dacă nu se-înţelege acest lucru, înseamnă că nu s-a înţeles nimic. România, din punctul meu de vedere – şi în atîţia ani de profesie în care am soluţionat multe cauze economice, mi-am dat seama - este, de douăzeci de ani, într-un război economic, în care pierde bătălie după bătălie, iar Roşia Montană nu face excepţie de la această regulă”.

Despre cine e de fapt Frank Timiş, cine l-a adus în ţară şi ce a mai găsit colonelul procuror militar Oancea în investigaţiile sale, peste care s-a aşternut praful, dar şi ce am mai descoperit eu despre ”dedesubturile” tenebroase ale ”afacerii Gold Corporation”, veţi afla în curînd.

Acum sîntem pe cale să cîştigăm o mică bătălie – să salvăm o bucăţică de Românie, care era să cadă pradă unor ”asasini economici”. Se pare că nu le-a mers cu moţii, care mai ţin minte testamentul lui Avram Iancu.