PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / S-a golit sacul cu preşedinţi

Povestea unui cuţit în spate

Mărturisesc că am fost stupefiat, pe moment. Cu două zile înainte, vineri, 4 august, eram la Cotroceni unde preşedintele Constantinescu a avut o întîlnire cu Valeriu Stoica. Acesta venise fără să fie solicitat, doar aşa – în ”vizită”, o vizită plină de promisiuni de susţinere a unui candidat unic al Convenţiei Democratice la preşedinţie, după ce Emil Constantinescu făcuse pe 17 iulie anunţul care a surprins pe toată lumea, că nu va mai candida. Am fost printre puţinii consilieri care au aflat intenţia sa cu o seară înainte de a fi făcută publică - şi îi cunoşteam şi raţiunile intime, nu cele declarate. Ele au fost strîns legate de un gest de care e capabil numai un om de stat – acela de a-şi asuma riscuri poliitce majore şi a privit acordarea dreptului de survol avioanelor NATO, pentru a bombarda Iugoslavia, în 22 aprilie. Era în totală opoziţie cu opinia publică şi presa din România şi l-a costat de fapt pe preşedinte şansa la un nou mandat şi cariera politică. Dar a fost gestul care a determinat mai tîrziu admiterea României în NATO.

Să revin, însă. Valeriu Stoica a dorit, la vremea respectivă să-şi exprime sprijinul pentru o candidatură comună a CDR, dînd asigurări de fidelitate pentru aceasta – în vreme ce la partid, se compunea deja ”directiva” către filiale, pentru cadidatura lui Stolojan. N-am participat la acea întîlnire, dar am aflat ulterior toate amănuntele ei, de la doamna consilier prezidenţial Zoe Petre. Valeriu Stoica fusese numai lapte şi miere, pentru ca două zile mai tîrziu să-i înfigă un cuţit în spate celui căruia îi promisese sprijin, în proiectul Convenţiei.

În timp, consecinţele gestului său au fost dramatice. În turul doi al prezidenţialelor, au ajuns Iliescu şi Vadim Tudor. Ruptă între liberali şi ţărănişti, Convenţia devenise o amintire. Candidatul Stolojan n-a performat: parte din voturile lui au fost luate de candidatul susţinut de rămăşiţele dreptei, Mugur Isărescu. Ne-am trezit în situaţia absurdă în care parte a ”intelighenţiei” din România cerea prezenţa la vot, pentru susţinerea lui Iliescu... Alianţa ţărăniştilor cu Uniunea Forţelor de Dreapta, într-o încercare de refacere a ”CDR – 2000” a fost în cele din urmă un dezastru: PNŢCD-ul, măcinat de lupte de orgolii şi pentru ”funcţii” la guvernare, ani buni după moartea seniorului Coposu, şi-a semnat dispariţia – nemaintrunind la alegerile din 2000 numărul de voturi necesare, pentru a intra în Parlament.

Ştiu sigur (am fost acolo!) că gestul neaşteptat al lui Valeriu Stoica i-a produs, pe moment şi ulterior, un şoc puternic preşedintelui Emil Constantinescu. El fusese candidat şi ales preşedinte, în fruntea unei Convenţii care, în fapt, nu mai exista. Mai presus de toate, domnul Constantinescu a fost luat prin surprindere de conţinutul moral al gestului făcut de Valeriu Stoica. Sau mai bine spus, de lipsa de moralitate de care acesta a dat dovadă, prin vizita lui la Cotroceni, cu două zile înainte de a anunţa susţinerea candidatului propriu. Un cinism maxim, cu beneficii însă pentru liberali, care şi-au salvat poziţiile din Parlament, cu ”locomotiva” Stolojan. Valeriu Stoica a acţionat strict politic. Strict politic, a avut dreptate. Dar nu a gîndit ca un om de stat, ceea ce pe termen scurt, mediu şi lung, îndrăznesc să spun, a costat mult evoluţiile politice din România, unde stînga a defilat, în următorii patru ani, cu un Iliescu reales şi dominînd Parlamentul. Important, în schimb, pentru domnul Stoica a fost doar ”scorul” PNL, pe care l-a obţinut. Cu ce preţ?

Iohannis, un om de stat eşuat

Toate motivele de mai sus m-au făcut, ani de zile, să nu-l privesc cu ochi buni pe Valeriu Stoica. Am strîngeri de inimă cînd trebuie să recunosc, în perspectiva timpului, că liderul liberal este, totuşi, un om politic extrem de versat, înrîurind puternic istoria recentă a României, căruia i-a determinat o bună bucată de timp cursul. Retras ulterior într-un con de umbră, ceea ce a marcat cîştigarea poziţiilor de forţă din PNL de către ”aliaţii” democraţi, care au fuzionat cu partidul istoric, uzurpîndu-l pînă în ziua de azi, Valeriu Stoica şi-a jucat de fapt şi propria lui carieră, prin gestul de a susţine ”calul troian” Stolojan, vechi funcţionar al Securităţii şi prim-ministru ”tehnocrat” al unui regim fesenist, la intarea în partid şi la desemnarea drept candidat prezidenţial. A pierdut şi Stoica, a pierdut şi dreapta, ”fesenizată”, în împlinirea visului lui Ion Iliescu, de a avea un ”pluralism în cadrul Frontului”.

Toate cele de mai sus nu mă împiedică să constat acuitatea judecăţilor politice ale lui Valeriu Stoica, pînă în prezent. Cinice de multe ori, dar corecte. Recent, Stoica a pus un diagnostic crud şi exact regimului Iohannis: alţi zece ani pierduţi pentru români, cu un preşedinte ”absent”, după ”zece ani răi”, titlul dat de Mugur Ciuvică unei cărţi în care analizează regimul Băsescu – a cărui ascensiune la putere îşi află rădăcinile de fapt tot în gestul lui Valeriu Stoica, de a pune Partidul Naţional Liberal la picioarele lui Stolojan.    

Fostul lider liberal a afirmat într-o emisiune televizată că ”dacă Iliescu a fost preşedintele trecutului, dacă Emil Constantinescu a fost cel care a schimbat trendul politic şi economic în România (...), dacă Traian Băsescu a fost preşedintele jucător cu un rol foarte important în obiectivele externe şi cu un rol foarte important în politica economică a României (...), Klaus Iohannis a fost o mare speranţă, dar cred că speranţa a fost formulată greşit. Românii, în momentul în care l-au ales în primul mandat, nu cred că au avut o speranţă care se numea Klaus Iohannis, au avut o speranţă că se va putea schimba ceva în România, că va fi posibilă o variantă nemţească. Între timp s-a văzut că preşedintele Iohannis e nu doar nejucător, dar este absent de cele mai multe ori. Dintr-un punct de vedere, această absenţă a fost mai bună decît o prezenţă dăunătoare. Numai că un preşedinte nu trebuie să fie bun prin absenţa nedăunătoare, trebuie să fie bun prin prezenţa folositoare, prin prezenţa benefică”.

Speranţe au fost deşarte. ”Prezenţa benefică” a fost de fapt o absenţă totală. Din acest motiv, Stoica spune că rămînerea lui Klaus Iohannis în politica internă, după cel de-al doilea mandat, ar fi ”o mare eroare”. Cred că se gîndeşte în primul rînd la liberali.

Preşedintele Iohannis a fost ”jucător” într-un singur fel: în modul în care a subjugat Partidul Naţional Liberal, unde a manipulat activ două congrese, pentru a-şi înlătura orice posibil rival. Nu că în Florin Cîţu s-ar fi putut naşte aşa ceva, dar acesta a fost sacrificat, pentru lipsa lui de carismă şi popularitate, după ce a fost utilizat doar, pentru înlăturarea din fruntea partidului a ultimului lider, dintre vechii liberali: Ludovic Orban. Deşi ”Klaus Iohannis este campion, campionul folosirii conjuncturilor din România”, consideră Stoica, ”este exclus, nu mă refer doar la ceea ce rezultă din experienţa trecută, dar este exclus şi dacă mă gîndesc la firea lui Iohannis, ca el să fie în stare să mobilizeze, după ce nu va mai fi preşedinte, o stare de spirit” pentru un proiect politic liberal.

Analiza pe care o face Valeriu Stoica e şi a propriului eşec, ca fost preşedinte de partid. Dar nu o spune, fireşte. E de fapt analiza unei diferenţe între omul de stat, cum a fost Emil Constantinescu şi omul politic, animat de ambiţiile curente şi lipsit de o viziune mai largă – a ţării, şi nu a viitorului poziţiei personale, sau a propriului partid. Ceea ce e exact şi cazul actualului preşedinte, Iohannis. Pe fond, ceea ce constată domnul Stoica e că s-a golit ”sacul cu preşedinţi”. Liberalii n-au pe nimeni. Dreapta, în genere, se află în aceeaşi criză de lideri, ca şi stînga. În România ultimului deceniu, Dragnea şi Iohannis au stîrpit, în egală măsură, orice ambiţie politică apărută pe lîngă ei. Ce să mai vorbim de ”oameni de stat”, dispăruţi demult din peisajul autohton? Situaţie în care campania prezidenţială va fi posibil una în care se vor bate pentru şefia statului, doi foşti ”marginali”, precum Ciucă şi Ciolacu (din punctul de vedere al carismei şi proiectului politic şi de ţară), chiar dacă ei sînt administratori eficienţi. Nu e prea mare pălăria de preşedinte, chiar pentru ambele capete, la un loc?

Acesta este, din păcate, efectul de bumerang, în timp, prin care în viaţa politică din România s-a mizat pe lideri ”născuţi” şi nu făcuţi. Pe oameni politici care au fost produşi de conjuncturi, şi nu de propriile calităţi – ca în cazul oamenilor politici, care se ridică la nivelul unui pm de stat. Aşa că sîntem în criză de preşedinţi. România nu este un ”stat eşuat”, cum s-a exprimat Klaus Iohannis, cu cinism şi iresponsabilitate. El însuşi e un om de stat eşuat, în fruntea unei republici în derivă.