PREZENTUL FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea. Un raport secret din 1976 arăta că ne otrăveau pesticidele. Acum importăm produse cu dublu standard pe care numai România nu le testează

Mărfuri de calitate îndoielnică, dar cu aceeaşi etichetă ”ca-n vest” au invadat supermarketurile, provocînd, mai ales în Cehia şi Ungaria, revolta autorităţilor şi a consumatorilor, în vreme ce România se declară ”neutră” în acest scandal. Ca şi în comunism, cînd la noi singura grijă a autorităţilor cu privire la otrăvirea românilor cu pesticide, de pildă, era legată doar de refuzarea la export a unor loturi întregi de produse alimentare contaminate. Românii puteau să se otrăvească, liniştiţi şi neştiutori. Azi, măcar ştiu.

1976: ”Majoritatea produselor agroalimentare conţin reziduuri de pesticide peste limitele admise”

Pe 28 mai 1976, ministrul de interne Teodor Coman înainta un raport secret către ”conducerea superioară de partid”, adică lui Nicolae Ceauşescu, bazat pe o investigaţie a Securităţii. Devenise clar că, angajată în obţinerea unor ”producţii-record”, aşa cum cerea partidul, agricultura românească ajunsese să otrăvească majoritatea produselor alimentare cu pesticide – de la caşcavalul Dalia şi pînă la conservele de carne, mezelurile ori laptele şi chiar grîul de panificaţie, toate erau infestate cu pesticide, uneori cu mult peste cota admisă. Securitatea intrase în alertă şi îndrăznise să semnaleze situaţia, pentru simplul motiv că şi securiştii mîncau aceleaşi produse.

Raportul privind ”conţinutul ridicat al reziduurilor de pesticide în produse agroalimentare”, documentul secret din mai 1976 semnat de Teodor Coman, sublinia: ”Datele de care dispunem atestă că majoritatea produselor agroalimentare conţin reziduuri de pesticide peste limitele admise la produsele din carne, lapte, legume şi fructe. Această situaţie pune în pericol sănătatea consumatorilor şi generează reclamaţii asupra probelor de conserve, fabricate prin nerespectarea normativelor interne şi internaţionale şi chiar refuzuri din partea beneficiarilor externi”.

De fapt, asta-i durea mai tare pe comunişti decît faptul că poporul se otrăvea încet: cantităţi mari de produse agroalimentare erau din ce în ce mai des refuzate la export. Situaţia era, în sine, dramatică: ”în urma analizelor de laborator efectuate la Bucureşti, Constanţa, Suceava şi Sibiu, la Întreprinderile de industrializarea laptelui, pentru prelucrarea şi industrializarea cărnii, legumelor şi fructelor, ca şi asupra probelor făcute la Tg. Mureş şi Tecuci a rezultat că multe din conservele legumelor şi fructelor conţineau pesticide peste limita admisă, ca şi la conservele de carne de vită (81 la sută), iar la conservele mixte (carne de vită cu legume şi conservele din carne de porc), 61 la sută, respectiv 49 la sută. Menţionăm că 18 la sută din procentul de pesticide este prezent şi la fabricarea sortimentelor de salamuri crude, ca şi la cele uscate”.

Nimic nu scăpase de atingerea nocivă ale pesticidelor, pătrunse din sol în nutreţuri şi apoi în carnea animalelor, în lapte şi în toate produsele derivate. Probele luate din carnea folosită pentru mezeluri au arătat că aceasta conţinea un procent ridicat de pesticide. Pentru a stabili procentajul de pesticide şi la alte produse, continuînd analizele, specialiştii din Ministerul Agirculturii şi Industriei Alimentare au constatat că la produsele agroalimentare limita admisă de normele în vigoare la unele produse prezintă o concentraţie de pesticide peste limita admisă şi la produse lactate, precum caşcaval Dalia etc. Majoritatea acestor produse lactate (inclusiv telemea de vacă ş .a.) provin din judeţele Constanţa, Brăila, Tulcea, Dolj.

Pînă şi uleiul era contaminat: ”La unităţile de producţie agro-alimentară s-au găsit concentrări de toxine şi în uleiul de floarea soarelui (în judeţele lalomiţa şi Teleorman). De asemenea, la probele de sol recoltate de pe suprafeţele cultivate cu floarea soarelui, analizele efectuate asupra suprafeţelor agricole arată concentrări de 0,7 la sută pînă la 1.5 la sută. În 25 de judeţe s-au evidenţat cantităţi mari de porumb cu concentraţii de pesticide peste limita admisă.

S-a concluzionat că substanţa e toxică, faţă de normalul de 0.02 la sută, aproape integral la testele efecutuate, influenţînd negativ şi reziduurile toxice care sînt acumulate în solul legumelor şi apoi în produsele din legume şi plante, de asemenea asupra nutreţurilor concentrate, a cărnii şi a brînzeturilor de felul celor arătate”.

Securitatea ştia că ingerarea pesticidelor e de 20 de ori mai periculoasă pentru nou născuţi. Dar nu s-a făcut nimic

Afectaţi erau toţi românii şi cei mai vulnerabili erau nou născuţii, recunoştea în raportul său ministrul de interne Teodor Coman: ”Situaţia are repercusiuni asupra sănătăţii consumatorilor. La noii născuţi, de exemplu, ingestia medie de asemenea substanţe, prin laptele matern, este de 20 de ori mai mare pe kg/corp faţă de adulţi, care prin alimentaţia curentă produc intoxicaţii cronice”.

Totuşi, ceea ce-i durea pe mai-marii din conducerea partidului era că riscau să piardă contracte la export: ”Datorită procentului mare de pesticide, mai mulţi parteneri externi au refuzat să primească cantităţi însemnate de produse agroalimentare, îndeosebi conserve şi semipreparate din carne. Cele mai multe refuzuri şi reclamaţii s-au înregistrat din partea unor clienţi din R.F.G. Spre exemplu, în urma unor teste efectuate în trimestrul 1/1976, s-a constatat că la 85 la sută din probele de carne, folosită pentru fabricarea unor conserve destinate exportului în R.F.G., procentul de pesticide depăşea limita admisă”.

Cei mai atenţi la importurile din România au fost germanii: ”În octombrie 1975, autorităţile competente din R.F.G. au introdus pe o aşa zisă listă neagră întreprinderile de industrializarea cărnii din Constanţa, Suceava, Sibiu şi Întreprinderea pentru prelucrarea şi industrializarea legumelor şi fructelor Tecuci, ale căror produse depăşeau limitele de toxine admise. Măsura a fost luată în urma analizelor de laborator efectuate de organele sanitar-veterinare ale R.F.G. asupra tuturor conservelor româneşti aflate în reţeaua comercială a acestui stat”.

S-au distrus şi întregi ecosisteme, prin ”utilizarea necontrolată a pesticidelor, pentru combaterea dăunătorilor din agricultură”. Ce-l durea mai tare pe Ceauşescu era că a fost atacat şi ”fondul de vînătoare”, care a generat apariţia unor situaţii ecologice critice. Studiile efectuate de specialişti asupra unor specii de păsări şi mamifere sălbatice din ţara noastră au evidenţiat că majoritatea efectivelor de vînat au în organism reziduuri toxice, care produc mortalităţi sau au efecte genetice negative. În zonele tratate intens cu pesticide s-au înregistrat mortalităţi masive la iepuri, iar puii acestora prezintă malformaţii”.

Dar la pesticide nu s-a reunţat. S-a făcut în schimb un ”plan” (azi, se numesc ”proiecte”). ”Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare a elaborat în 1974 un plan pentru asigurarea condiţiilor de calitate, sub aspectul conţinutului în reziduuri de pesticide organoclorurate la produsele agroalimentare, dar care, pînă în prezent, prin măsurile luate, nu a dus la înlălturarea unor asemenea stări de fapt”, raporta ministrul de interene Teodor Coman.

Şi, în continuare, nu s-a întîmplat nimic. Indicatorii de producţie din agricultură trebuiau respectaţi, ”planul de producţie” era deasupra oamenilor. În afara faptului că produsele destinate să ajungă pe masa tovarăşului Ceauşescu au fost mult mai atent testate, pentru a se identifica inclusiv conţinutul de pesticide.

La fel, şi în cazul produselor destinate exportului, pentru a preîntîmpina refuzarea unor loturi şi piederi de ”devize”. Restul, Dumnezeu cu mila.

De la parizerul cu fosfoliant în anii ’80 la ”ţară de mîna a zecea” în prezent, în care se poate aduce orice - dacă e din UE

În zilele noastre, situaţia este una taman pe dos: e testată atent producţia internă, pentru a se ”detecta” orice pericol, iar producătorii autohtoni sînt asaltaţi de controale ale ANSVA şi ale ”protecţiei consumatorului”, sub orice pretext. În schimb, importurile sînt aprioric bune – orice ar conţine. Deşi alte ţări foste comuniste, ca noi, s-au revoltat faţă de transfromarea lor într-o piaţă a gunoaielor alimentare. Noi, nu. Nici măcar nu testăm importurile, mai ales dacă vin din ţări UE. Ne-am obişnuit, se pare, să mîncăm orice. Sîntem imuni sau docili. Ca şi în vremea lui Ceauşescu, e mai bine să nu ştim ce băgăm în gură.

În anii comunismului, cel mai apreciat era parizerul, dar care din 1982, pentru a se reduce cantitatea de aditivi alimentari folosiţi, care erau proveniţi din import, au fost fabricaţi cu un alt ”înlocuitor” în compoziţie, fosfoliantul, fabricat de Combinatul chimic Valea Călugărească. Substanţa, puternic cancerigenă, interzisă uzului alimentar, a fost depistată la un control de rutină de o chimistă de la Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calităţii Mărfurilor din Ploieşti – şi nu numai în parizer, ci şi în alte 46 de sortimente de mezeluri. Era practic o otravă, dar folosirea sa fusese avizată tocmai de Inspectorat. Dar faptul că se descoperise utilizarea fosfoliantului nu în îngrăşăminte, ci în parizer, a născut un scandal cu greu muşamalizat de Securitate, numai după ce s-au pus în mişcare toate verigile sistemului, de la Tudor Postelnicu în jos.

În zilele noastre, habar n-avem dacă mîncăm ce scrie pe etichetă, în cazul mărfurilor importate, mai ales în cazul importurilor din ţările UE, care nu sînt supuse controalelor. Deşi s-a descoperit că şi în acest caz în afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul”: în 2016, Slovacia şi Cehia au lansat o adevărată cruciadă, protestînd în legătură cu dublul standard al produselor alimentare, trimise de firme producătrare din ţările occidentale, după ce au descoperit în supermarketurile lor mărfuri de o calitate îndoielinică, sub aceeaşi etichetă ”ca-n vest”. Imediat, Ungaria şi Polonia au procedat la fel împotriva standardelor inferioare de calitate la produsele importate de ei, diferite cele pentru estici de cele pentru vestici. Deşi au aceeaşi etichetă. Era o înşelătorie pe faţă.

În România, la guvernare se afla cabinetul Cioloş, iar ministrul Ichimescu de la Agricultură a atacat dur practica: ”România este o piaţă de mîna a zecea, în care se aduc produse din străinătate, cu termene expirate. În România sunt cazuri în care salamul se spală cu oţet; se schimbă saramura la brânză, iar brânza se bagă din nou la vînzare. Statul nu-şi face datoria, ANPC-ul nu şi-o face. Alţii controlează ce iese din România, noi de ce să nu controlăm ce primim de la alţii? Astfel, populaţia este otrăvită şi producătorul român omorît”. Declaraţie fără efect, nu a fost băgată în seamă nici de premierul Cioloş, Am continuat să ne hrănim ”second hand”, în vreme ce în ţările mai sus menţionate au început controale drastice ale importurilor din vest.

În 2017, pînă şi Bulgaria a început să cerceteze mărfurile susceptibile de ”dublu standard”, iar ţările de la Vişegrad au solicitat ”Uniunii Europene să adopte măsuri legislative care ar interzice astfel de practici care umilesc oamenii şi creează două categorii de oameni”. Dar România tace şi se complace. Ministrul Daea anunţa că ”se va constitui un grup” să se vadă dacă e adevărat sau nu că există două calităţi sub aceeaşi etichetă, una pentru noi, alta pentru vest. Abia în martie 2018, Parlamentul European confirma existenţa fenomenului şi declară că ”UE interzice practicile de comercializare a produselor cu dublu standard de calitate, care induc în eroare consumatorii”, dar nu s-a introdus nicio reglementare spre a se pune în practică interdicţia. Rămînea la latitudinea ţărilor afectate să descopere şi să interzică ce nu le convine.

Dacă ar fi fost invers, cu siguranţă alta ar fi fost situaţia. Spre deosebire de ţările din jur, România nu mişcă nimic împotriva hipermarketurilor, în timp ce în Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Bulgaria se confiscă mărfuri şi se dau amenzi celor ce le aduc. Nu şi la noi – de la pesticidele comuniste încoace şi de la parizerul cu fosfoliant, s-a dovedit că putem mînca orice. O propunere pentru a interzice şi în ţară produsele ”de mîna a doua” a venit de la Liviu Dragnea, secondat de un fost ministru pesedist al agriculturii, Valeriu Steriu. Dragnea a dispărut, iar problema e îngropată şi e în continuare ignorată.

Tace şi Uniunea Europeană. Un proiect de rezoluţie din 2018, al cărei raportor era Olga Sehnalova de la Comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor, prudent intitulat ”dferenţele de calitate ce caracterizează unele produse de pe piaţa unică europeană” concluziona că ”toţi consumatorii din UE au aceleaşi drepturi”, dar că  ”analizele arată că anumiţi producători vînd produse de calitate diferită, sub aceeaşi marcă şi cu un aspect înşelător de identic”. Raportoarea arăta că sistematic ”se încalcă principiul conform căruia toţi consumatorii trebuie să fie trataţi în mod egal”, iar aceste practici trebuie să înceteze. Dar ”anumiţii producători” au făcut probabil presiuni, aşa că propunerea de rezoluţie UE din 2018 referitoare la diferenţele de calitate între produsele de pe piaţa unică europeană destinate ţărilor din estul şi centrul Europei a rămas pînă astăzi doar o propunere.

Putem să mîncăm în continuare prost. Sau orice. Aştepăm întoarcerea parizerului cu fosfolianţi. În 26 iunie 2019, în plin scandal al produselor alimentare ”second hand”, România refuza să participe la testele UE privind dublul standard al alimentelor. Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorului anunţa că ”ne păstrăm neutralitatea”, exact cum făcea şi Inspectoratul de Stat pentru Calitatea Mărfurilor în comunism. Noi putem să înghiţim în continuare ”ce ni se dă” şi, dacă e din UE, fără să punem întrebări.

Nici acum premierului Cîţu nu-i pasă, pentru că nu poate – de vreme ce-i păsase lui Dragnea, nu poate să fi ceva bun, nu-i aşa? Astfel că România tace, invadată de alimente ”second hand”, de vreme ce e singura ţară care nu protestează

Acelaşi tip de comportament, alte timpuri. Cu o singură deosebire faţă de epoca lui Ceauşescu: atunci măcar nu ştiam ce băgăm în gură, adică un cancer curat. Acum ştim, pentru că ne-au spus alţii. O ştiu şi politicienii noştri, mai ales parlamentarii europeni, dar ei sînt primii care nu-şi fac niciun fel de griji. Cantina de la Bruxelles nu are produse precum cele din supermarketurile din România, aşa cum nici Ceauşescu nu mînca parizer cu fosfolianţi şi brînză cu pesticide.