ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Viaţa şi moartea în lagărele comuniste din România

O lozincă la modă în anii ’50 a comuniştilor decreta: ”Cîinilor, o moarte de cîine!” Aceşti ”cîini” erau oameni ca şi ei; ceea ce îi sortea morţii era faptul că nu credeau - şi mai aveau şi curajul să vorbească despre asta – în virtuţile ”democraţiei populare” instaurate în România de ocupaţia sovieto-comunistă. Pentru ei, cei sortiţi lagărerlor de muncă prin Decretul 6 din ianuarie 1950, viaţa şi moartea au fost exact aşa cum spunea lozinca proletară.

Şirul abuzurilor grave ale autorităţilor comuniste, care, printr-o simplă semnătură a trei oameni din conducerea Securităţii, puteau trimite pe oricine în lagăr nu s-au oprit doar la modul privind “selectarea” celor trimişi la muncă forţată în spatele sîrmelor ghimpate.“S-au săvîrşit abuzuri şi în ceea ce priveşte regimul de detenţie, cel alimentar, asistenţa sanitară”, după cum consemna sec un document al Consiliului Securităţii Statului din 1968 cu privire la ”unităţile şi coloniile de muncă”, înfiinţate în urma Decretului 6 din ianuarie 1950. Aceste eufemistice ”abuzuri” le ilustrează pe larg o întreagă literatură memorialistică. 

 

În lagăr “toate erau dificile şi greu de suportat: condiţiile de muncă erau barbare, vînturile năpraznice şi neobosite, hrana insuficientă, cazarea improvizată”. Bolile făceau ravagii printre “oameni adunaţi de prin toate închisorile politice din ţară, extenuaţi de foamete şi frig, de umezeala acelor saivane în care locuisem, obosiţi de munca epuizantă. Erau anemiaţi, distrofici şi dintre aceştia din urmă au fost destui cei care au alunecat în caşexie, fază în care metabolismul consumă ţesuturile corpului, omul intrînd într-o fază de “autodevorare”, practic “ultima fază de slăbire generală a organismului, din care greu se mai putea redresa cineva”, cum consemnează un fost deţinut în aceste lagăre.

  

Dar poate că cel mai greu de suportat au fost cruzimile absurde pe care oamenii le-au suportat sau la care au fost martori, marcaţi apoi pe tot restul vieţii de cele trăite şi văzute. Exemplele ar putea umple mii de pagini. Ele au fost arătate inculusiv în rapoarte din acea vreme, întocmite în urma unor controale, făcute în coloniile de muncă în anul 1953, cînd Procuratura Generală a investigat mai multe crime petrecute în lagăre. Aceste crime au fost inspirate şi comise sub protecţia ofiţerilor politici şi a comandanţilor lagărelor, majoritatea cadre sau colaboratori fideli ai Securităţii. 

 

Scene de o violenţă excesivă care s-au petrecut în lagăre au avut darul să impresioneze şi au influenţat probabil decizia de închidere a lor temporară, în 1954. Aveau să fie însă redeschise şi din nou populate cu zeci de mii de deţinuţi, numai patru ani mai tîrziu. Chiar documente ale Securităţii relevă crizimi deosebite care s-au petrecut în aceste lagăre, care pot fi astfel socotite adevărate lagăre de exterminare. Un raport statistic întocmit la Direcţia Generală a Lagărelor şi Coloniilor de Muncă arată (din perspectiva nevoii sporite a ”mîinii de lucru”, cerînd Securităţii să crească numărul arestărilor şi ”internărilor” în lagăre că numai în luna ianuarie a anului 1953 au murit în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră un număr de 133 deţinuţi, care trebuiau ”înlocuiţi” cu noi ”duşmani de clasă”. Cele mai multe decese s-au înregistrat în acea lună la coloniile Peninsula şi Poarta Albă (46, respectiv 30). 

 

Ca urmare a frigului, foamei şi mai ales a muncii istovitoare, la multe dintre lagărele Canalului Dunăre - Marea Neagră se înregistra în 1952 o medie a mortalităţii de peste 30 de deţinuţi pe lună în fiecare lagăr (”punct de lucru”, iar între aceştia unii îşi găseau sfîrşitul în chinuri care, dacă nu ar fi consemnate chiar de documente ale Securităţii, ar fi greu de imaginat.

În lagăre se practica pe scară largă bătaia, încarcerarea pe termen lung, utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, iar raţiile de hrană neîndestulătoare au făcut ca moartea multora să fie cauzată pur şi simplu de foame şi istovire. Dacă tratamentul inuman aplicat deţinuţilor în lagărele din România a caracterizat universul concentraţionar ca şi în celelalte state ale blocului sovietic, în unele perioade, în anumite locuri de detenţie, am regăsit puternice accente de sadism, chiar şi în aplicarea acestor tratamente inumane. 

 

Astfel, după 15 zile de carceră, un deţinut a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste “cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Cînd a fost adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care putrezise”. Medicul coloniei penitenciare i-a făcut trmitere pentru Spitalul din Cernavodă, dar comandantul nu a aprobat-o. Deţinutul, un tînăr de 23 de ani, a murit în chinuri cumplite după 11 zile, în infirmeria lagărului. 

 

În sadismul lor, unii comandanţi de lagăr obişuiau să se distreze, punîndu-i la cele mai grele munci pe epileptici şi distrofici, sau scoţîndu-i la muncă în ger, desculţi şi numai în cămăşi. Neîndeplinirea normelor de muncă era sancţionată cu muncă neîntreruptă fără hrană timp de 24 de ore, urmată de carceră. Unii deţinuţi au fost bătuţi pînă la desfigurare, rămînînd infirmi pe viaţă. 

 

Un proces verbal din arhivele fostei Securităţi consemna depoziţia unui deţinut maltratat din colonia de muncă de la Cernavodă: “În luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire şi am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplîndu-mă de sînge şi m-a dus la comandant. Acesta m-a bătut pînă am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mîncare şi odihnă 36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus: ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo pînă mori. Atunci am încercat să mă sinucid, tăindu-mi venele cu o lamă. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicole şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi desfigurîndu-mă”. 

 

Deţinutul a fost băgat din nou la carceră, dar a fost salvat de doi ofiţeri superiori, veniţi în inspecţie la colonia penitenciară, care au mai găsit de la Cernavodă alţi şase deţinuţi morţi, care continuau să fie ţinuţi în carcerele lagărului, pentru că, după cum declara comandantului acestuia, nu şi-au încheiat pedeapsa. 

În 1953, la iniţiativa procurorului general Alexandru Voitinovici, care era asaltat cum ii de scrisori ale rudelor celor ”internaţi” în lagăre, s-a făcut un control al condiţiilor de detenţie în acestea. Rapoartele făcute în împrejurările anchetelor din 1953 în coloniile de muncă de la Canal şi din Balta Brăilei, de către medicii deţinuţi audiaţi de procurori sînt relevante asupra ravagiilor pe care frigul şi foamea le provoca, decimîndu-i pe deţinuţi, în special în lunile de iarnă. Cei care nu-şi făceau norma, pentru că erau grav bolnavi, erau trimişi fără menajamente la carceră. 

 

“Deţinutul a fost adus pe targă din carceră, fără cunoştinţă, cu respiraţia foarte rară, fără puls aproape şi, cu toate îngrijirile ce i-am dat la infirmerie (injecţii de camfor şi cofeină), după ½ oră a încetat din viaţă. Era în evidenţă cu distrofie şi în diferite rînduri fusese scutit de muncă, de către serviciul medical. Nu a fost adus la vizita medicală înainte de a fi încarcerat şi nici nu am fost chemaţi spre a-l vizita la carceră, în tot timpul în care a fost încarcerat”. Un alt deţinut “a încetat din viaţă chiar în cabinetul de consultaţii al infirmeriei, în timp ce abia îi făcusem injecţii de cofeină şi camfor. Nu am fost chemaţi de a-l vizita înainte de a-l încarcera şi nici nu a fost vizitat de noi acolo (…) Nu s-a ţinut seama de către conducerea coloniei de scutirile medicale şi bolnavi, chiar distrofici gravi au fost scoşi pe şantierele de lucru, aducîndu-i înapoi seara pe braţe, pe alţii îngheţaţi complet şi chiar morţi”. 

 

Un astfel de deţinut, înfometat şi istovit, “distrofic gradul 3, a fost adus în agonie, îngheţat, de pe şantier şi a murit după cîteva ore, în infirmerie”, iar un altul “ a fost adus mort, îngheţat pe şantier”. Toate cazurile, afirma un medic-deţinut de lagăr, înşirînd un lung pomelnic de morţi în lunile ianuarie şi februarie ale anului 1953, ar fi putut fi evitate: “în afară de aceştia, sînt numeroase alte cazuri de deţinuţi îngheţaţi, dar care au putut fi readuşi la viaţă, în urma îngrijirilor noastre. Toţi deţinuţii politici care îngheţau pe şantierele de lucru erau distrofici, fiind slăbiţi şi nu mai aveau caloriile necesare pentru a se apăra contra frigului, fie că unii erau uşor îmbrăcaţi, fără cămăşi, şi unii chiar cu picioarele goale. Dimineaţa, la ieşirile cordoanelor de lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi sîngeroase şi cu chinuri de iad, ce ar fi trebuit să înduioşeze şi inimile de piatră”, nota medicul citat, de la colonia penitenciară Cernavodă, într-o declaraţie care s-a păstrat în arhivele Securităţii. 

 

Unele dintre crimele din lagărele de muncă au fost anchetate de Procuratura Generală, care a sintetizat şi condiţiile de deţinere în fraze sugestive: “au fost cazuri cînd deţinuţii erau asasinaţi prin împuşcare, îngropaţi de vii în pămînt, obligaţi iarna să intre în apă pînă la brîu şi să taie stuf, introduşi iarna în carcere descoperite, uneori dezbrăcaţi, în poziţii chinuitoare – doi în picioare şi doi cu capul în jos. În timpul verii, erau dezbrăcaţi, legaţi de mîini şi expuşi muşcăturilor de ţînţari. Manifestările de bestialitate continuau şi după moartea deţinuţilor, ale căror cadavre, neînhumate timp îndelungat, roase de şobolani, erau profanate şi chiar introduse în carceră, sub pretextul că torturile n-au fost îndeajuns de aspre”. Anchetele Procuraturii au dus chiar la condamnarea unora dintre torţionarii din lagăre. După nici doi ani, aceştia au fost însă graţiaţi, iar procurorul general Voitinovici a fost destituit.

 

Cei vii şi cei morţi erau în coloniile de muncă în egală măsură subiect de batjocură a gardienilor, inspiraţi de dispoziţiile ofiţerilor Securităţii, care le cereau să nu arate nicio cruţare faţă de deţinuţi. La colonia penitenciară Salcia, într-o zi din iarna anului 1952 “au fost mai mulţi morţi. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură, pe care le scria numele” . Un deţinut a fost adus de la lucru mort, “cu un astfel de carton în gură, iar gura încleştată i-a fost deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8 zile, din lipsă de scîndură”. Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni mitologice. După ce un brigadier l-a bătut pînă la moarte pe un deţinut, acesta “a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. Cînd l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era în întregime perforat”, consemna un raport al unui medic de lagăr.

 

Brutalitatea statului împotriva ”duşmanilor de clasă” era necesară, pentru a conferi siguranţă regimului de ocupaţie sovieto-comunist la care era supusă România Populară. Ea era asigurată prin intermediul Securităţii, care alimenta aceste adevărate lagăre de concentrare cu sute de oameni, zilnic şi s-a soldat cu efecte notabile în societate: “se reduce opoziţia politică şi religioasă, se stîrpesc agitaţia muncitorească şi răscoalele ţărăneşti, se colectivizează satele, este suprimat şomajul suprimîndu-se şomerii... Cu fiecare dezinsecţie, lagărele se extind. Ele îndreaptă, ele extermină. Totul este adunat aici: opozanţi conştienţi sau presupuşi, credincioşi fervenţi, savanţi sobri, hoţi de cartofi, borfaşi, ţărani amărîţi, bandiţi... Pentru a scoate la lumină societatea sa, statul produce lagărele”, scria Andre Glucksmann despre rolul lagărului în cotidianul regimului comunist.