AFP: Spiritul revoluţiei continuă să existe la Timişoara

Mulţi dintre participanţii la protestele de acum 20 de ani s-au reunit zilele acestea într-un complex sportiv din Timişoara pentru un turneu de fotbal „în memoria eroilor” din 1989.

„Soţia mea a fost ucisă în cursul manifestaţiilor. Văd că încă nu s-a făcut prea mult pentru aflarea adevărului”, spune Ioan Bânciu, în vârstă de 64 de ani.

Dintre cele 12 echipe aflate în competiţie, două – Libertate şi Memorialul Revoluţiei – sunt formate din foşti manifestanţi sau din rude ale victimelor revoluţiei. Celelalte echipe sunt ale unor adolescenţi defavorizaţi sau ale liceelor din Timişoara.

Trump nu se lasă: A anunțat tarife „majore” și pentru produsele farmaceutice

Războiul din Ucraina, ziua 1141. SUA avertizează Rusia împotriva negocierilor „cu rea-credință” privind încetarea focului / Atac cu drone asupra orașului Dnipro

„Este modalitatea noastră de a transmite spiritul revoluţiei, de a transforma durerea noastră în ceva pozitiv”, afirmă Harald Pinzhoffer, un profesor de Educaţie fizică în vârstă de 34 de ani a cărui mamă a fost ucisă în 1989.

„Nu pot spune că nu am fost oarecum mândru, dar durerea a fost mai puternică”, mărturiseşte Ioan Bânciu. Soţia i-a murit în braţe, la vârsta de 39 de ani. Nu a mai putut recupera truplui ei niciodată, după ce a fost transportat la morgă.

„În pofida decepţiilor şi a confiscării revoluţiei de către foştii comunişti, cel mai important este că avem libertatea”, spune episcopul Laszlo Tökes, care a jucat un rol important în protestele de la Timişoara.

Pe 15 decembrie 1989, când agenţii Securităţii voiau să-l expulzeze din cauza predicilor critice la adresa regimului, numeroase persoane s-au adunat în faţa locaşului de cult al minorităţii maghiare, pe strada Timotei Cipariu.

„Era foarte frig. Ni s-au alăturat credincioşii protestanţi români. Erau din ce în ce mai mulţi şi lucrurile au devenit ireversibile”, îşi aminteşte Zoltan Balaton, 65 de ani.

„Nu ne-am revoltat pentru că eram neapărat curajoşi. Puteam continua să acceptăm umilinţa, cu ruşine, şi să rămânem sclavi. Sau să luptăm”, explică Balaton.