AFP: România realizează o introspecţie lentă şi incompletă a trecutului său comunist

Timp de 45 de ani, România a trăit sub un regim comunist dictatorial în care dizidenţii erau executaţi, închişi şi hărţuiţi.

Judecarea în viteză a dictatorului Nicolae Ceauşescu, în ziua de Crăciun a anului 1989, a privat România de o examinare colectivă reală a crimelor dictaturii.

Vasile Paraschiv a fost unul dintre dizidenţii persecutaţi.

Acest om de mică statură în vârstă de 81 de ani care trăieşte într-un apartament modest din Ploieşti, oraş industrial situat la nord de Bucureşti, s-a înscris în Partidul Comunist din convingere. Decepţionat, a demisionat în 1968 şi a militat pentru înfiinţarea unui sindicat liber.

În anii '80 a fost arestat, bătut şi torturat de poliţia politică numită Securitate.

La 20 de ani după revolta anticomunistă, decepţia a luat locul speranţei.

"Unde este dreptatea? Astăzi, cineva care răneşte un pieton este judecat, dar oamenii care m-au maltratat şi torturat nu pot fi judecaţi. Ofiţerii Securităţii au pensii astronomice, iar eu trăiesc cu 700 de lei (165 de euro) pe lună", spune el.

Vasile Paraschiv, asemenea copiilor opozanţilor comunismului executaţi în anii '50 sau ai foştilor prizonieri politici, a încercat să îşi aducă torţionarii în faţa justiţiei, însă legea face ca un astfel de proces să fie imposibil, din cauza termenelor de prescripţie.

Plângerile au fost de multe ori depuse tardiv, subliniază procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi.

Este nevoie de o decizie politică prin care prescrierea acestor fapte să fie anulată, după cum a procedat Cehia.

"Niciunul dintre preşedinţi, de la Ion Iliescu până la Băsescu, inclusiv Constantinescu, nu a dorit să adopte o asemenea decizie", afirmă Paraschiv.

Prin urmare, "dacă au avut loc numeroase procese pentru evenimentele revoluţiei din 1989, justiţia a rămas aproape imobilă cu privire la crimele comise în timpul dictaturii comuniste", scrie istoricul Raluca Grosescu.

În mod cert, România nu este singura ţară care face o tranziţie fără proces, o dovadă în acest sens fiind exemplul spaniol.

"Atât timp cât foştii torţionari nu vor fi judecaţi, va persista un sentiment difuz de teamă", regretă Marius Oprea, directorul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului (IICCR).

"Procesele sunt importante pentru că ilustrează faptele, ca şi cum ar trebui să le mai privim o dată pentru a le dezactiva apoi şi trece în registrul trecutului. În mod simbolic la tribunal, cel care era în avantaj este încătuşat, iar victima este liberă", reaminteşte Antoine Garapon (Institutul Francez pentru Înalte Studii Juridice).

În faţa lacunelor judiciare, alţii abordează acest trecut.

IICCR şi cei 30 de istorici ai săi exhumează trupurile persoanelor care au opus rezistenţă comuniştilor şi au fost aruncaţi în gropi. Ei le predau familiilor.

Cristian Mungiu, laureat al premiului Palme d'Or la Cannes, a evocat într-un film avorturile clandestine la care erau obligate să recurgă mii de femei sub regimul Ceauşescu.

În 1993, poeta Ana Blandiana a pus bazele memorialului victimelor comunismului pe locul unei foste închisori politice de la Sighet (nord). În fiecare an, o şcoală de vară îi învaţă pe adolescenţi ce a însemnat represiunea.

Unic în felul lui în Europa fostă comunistă, memorialul este "un omagiu adus fiinţelor persecutate pentru ideile lor", afirmă ea.

Unii analişti apreciază că România ar avea nevoie de o revoltă a spiritelor asemenea celei care a obligat Germania, în 1968, să îşi asume trecutul nazist.