Analiză Bloomberg: De ce Europa nu este pregătită să se apere singură? Armatele europene ar avea dificultăţi fără sprijinul SUA într-un război cu Rusia

Un conflict în Europa ar putea fi purtat fără întreaga putere de foc a SUA, aliatul indispensabil care a asigurat securitatea continentului în timpul Războiului Rece şi de atunci încoace, relatează Bloomberg.

Pentru mulţi europeni, cel mai mare risc pentru status quo pare să vină din partea lui Donald Trump. „Aliaţii noştri au profitat de noi mai mult decât duşmanii noştri”, a declarat fostul preşedinte al SUA într-un interviu acordat Bloomberg, pe 15 octombrie. „Nu este sustenabil”. Trump a mers atât de departe încât a sugerat că, dacă va fi reales, America va veni în ajutorul aliaţilor care îndeplinesc obiectivul de cheltuieli militare al NATO, o poziţie care pune sub semnul întrebării angajamentul de apărare colectivă al alianţei în temeiul articolului 5.

Washingtonul vrea ca ţările europene să crească bugetele pentru apărare

Cu toate acestea, comentariile provocatoare ale lui Trump reflectă un curent de gândire care transcende diviziunile politice de la Washington şi care ar putea triumfa indiferent cine va câştiga alegerile prezidenţiale americane din noiembrie: guvernele europene ar trebui să îşi construiască propriile armate puternice, în loc să menţină reduse bugetele de apărare, având siguranţa că pactul de apărare reciprocă cu America din era sovietică le va proteja de invadatori.

Creşterea Chinei ca putere militară, cu planuri asupra insulei Taiwan, i-a determinat pe oficialii americani să elaboreze un scenariu în care sunt obligaţi să redirecţioneze armamentul cu rază lungă de acţiune din Atlanticul de Nord pentru a lupta într-un război în Asia de Est.

Acest lucru ar putea expune Europa într-un mod periculos. Războiul din Ucraina, cel mai sângeros conflict de pe continent din 1945 încoace, a demonstrat hotărârea preşedintelui Vladimir Putin de a crea o sferă de influenţă mai mare pentru Moscova în spaţiul ex-sovietic. Dacă un membru estic al NATO ar deveni următoarea sa ţintă, aliaţii săi ar fi obligaţi să se grăbească să-i vină în ajutor.

Cea mai mare parte a comunităţii militare europene nu are experienţă în planificarea operaţiunilor de forţe combinate pe scară largă care implică mai multe naţiuni. Statele NATO se bazează pe America pentru conducere şi coordonare. De la Războiul Rece încoace, ţările NATO au redus numărul trupelor şi al echipamentelor militare. Dar Europa a făcut reduceri mult mai mari decât SUA. Bugetele pe apărare în Europa au fost subdimenstionate pentru a finanţa priorităţi mai presante, cum ar fi tratarea şi îngrijirea populaţiei îmbătrânite. Ca urmare, o mare parte a armatei europene a devenit, în opinia unor experţi americani în domeniul apărării, o „armată Potemkin” care nu este pregătită să poarte şi să câştige un război prelungit.

Rusia şi-a redus, de asemenea, armata în anii '90 deoarece economia sa se afla în colaps şi o mare parte din echipamente erau învechite. În 2008, războiul cu Georgia a scos la iveală starea de degradare a forţelor armate ale Rusiei, iar Putin s-a angajat într-o amplă modernizare a armatei, de la nave şi submarine la avioane şi arme nucleare. Având în vedere că războiul Rusiei în Ucraina a scos din nou la iveală limitele armatei sale, Putin a declarat că va extinde forţele armate ale ţării la 1,5 milioane, ceea ce ar face-o a doua armată ca mărime din lume, după China.

Fără întreaga putere a forţelor armate americane de partea lor, membrii europeni ai NATO ar avea dificultăţi cu un invadator atât de puternic, ca să nu mai vorbim de descurajarea acestuia.

Guvernele europene au început să investească mai mult în apărare. O mare parte din aceşti bani vor fi necesari doar pentru a reconstrui şi consolida bunurile pe care le au deja. Europa se va baza în continuare pe SUA în domenii critice precum apărarea antiaeriană şi antirachetă şi sistemele informatice avansate necesare pentru a conduce un război modern.

„Europa trebuie să devină o putere politică şi militară dacă vrem să ne simţim în siguranţă pe continentul nostru”, a declarat premierul Poloniei, Donald Tusk, în aprilie.

Cheltuielile militare

Membrii NATO au convenit în 2014 că fiecare va cheltui cel puţin 2% din produsul intern brut pentru apărare până în 2024. Aproximativ 23 din cei 32 de aliaţi ar urma să atingă obiectivul, faţă de doar 10 ţări anul trecut. Chiar dacă statele europene ar atinge în mod colectiv nivelul din SUA de aproximativ 3,5% din PIB, cheltuielile lor tot ar rămâne în urmă deoarece economia Europei se află pe o traiectorie de declin în raport cu SUA de la criza financiară globală de la sfârşitul anilor 2000.

La fel de important ca suma care va fi cheltuită este modul în care va fi cheltuită. Performanţele anterioare ale Europei în ceea ce priveşte achiziţionarea de echipamente militare sunt slabe. Naţiunile au pus adesea accentul pe achiziţionarea de sisteme scumpe, în loc să întreţină sau să înlocuiască în mod corespunzător ceea ce aveau deja.

Războiul din Ucraina a arătat că, şi în războaiele moderne, capacitatea de a furniza cantităţi mari de arme de modă veche, muniţie şi alte elemente de bază rămâne la fel de importantă ca acum un secol. Rusia ar urma să producă aproape 3 milioane de obuze în acest an, aproape de trei ori producţia combinată a SUA şi Europei, potrivit estimărilor serviciilor de informaţii ale NATO citate de CNN.

Pe măsură ce au trimis echipamente militare pentru a sprijini apărarea Ucrainei, guvernele europene s-au întrebat cât de mult să trimită, de teama de a-şi epuiza propriile arsenale limitate.

Atunci când decid ce să cumpere şi de la cine, instituţiile naţionale de apărare din Europa se concentrează în mod tradiţional pe stimularea economiilor naţionale şi pe crearea de locuri de muncă. Acest lucru face mai dificilă coordonarea achiziţiilor, astfel încât regiunea să primească echipamentele de care are nevoie la cel mai mic preţ posibil. Aceasta duce, de asemenea, la disfuncţionalităţi pe câmpul de luptă. Din cauza diferenţelor subtile de proiectare, proiectilele de artilerie de 155 mm produse de unii membri NATO sunt incompatibile cu sistemele altor aliaţi.

Trupe

Marea Britanie şi Franţa sunt cele mai importante puteri militare ale Europei, dar ambele au redus numărul de trupe după Războiul Rece. Forţele armate active ale Franţei s-au redus cu 56% între 1990 şi 2024, până la 203.850.

Regatul Unit stă şi mai rău: un document al Comandamentului Apărării din 2023 afirmă că armata britanică va fi redusă la 73.000 de soldaţi până în 2025, cel mai scăzut nivel de la războaiele napoleoniene. 

Franţa ar putea mobiliza 20.000 de soldaţi în 30 de zile, potrivit şefului forţelor sale terestre, generalul Pierre Schill. Marea Britanie ar putea, în cel mai bun caz, să mobilizeze o divizie de 20.000-30.000 de soldaţi, deşi acest lucru ar dura probabil mai mult de o lună.

Numai forţele speciale americane numără aproximativ 70.000 de militari, iar SUA au aproximativ 80.000 de militari staţionaţi numai în Europa.

NATO lucrează la ceea ce numeşte un nou model de forţă menit să facă faţă mai bine ameninţării Rusiei pe flancul său estic, care se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră. Acest lucru a presupus plasarea a peste 300.000 de soldaţi în stare de pregătire sporită pentru a fi desfăşuraţi în cel mai scurt timp. 

Unii generali europeni solicită reintroducerea serviciului militar obligatoriu, deşi valul de recruţi care ar rezulta nu ar înlocui militarii profesionişti, foarte bine pregătiţi, necesari în războaiele moderne.

Logistică

Nu are rost să antrenezi o unitate de luptă dacă nu o poţi deplasa rapid şi nu îi poţi oferi resursele necesare pentru o luptă susţinută. Armata americană poate duplica liniile de aprovizionare cu combustibil, alimente şi muniţie pentru mai multe brigăzi blindate. Resursele logistice ale Europei sunt mai puţine, mai puţin flexibile şi mai puţin testate. În timpul Războiului Rece, membrii NATO dispuneau de un sistem dedicat de conducte de combustibil pentru aprovizionarea forţelor aliate staţionate în Europa Centrală. Atunci când Uniunea Sovietică s-a prăbuşit şi NATO s-a extins spre est, nu a fost creată o infrastructură comparabilă şi standardizată - pentru că membrii alianţei îşi îndreptaseră atenţia către planificarea operaţiunilor pe alte continente, în locuri precum Irak, Libia, Sudan şi Pakistan.

De la semnalul de alarmă din Ucraina, alianţa îşi testează în mod sistematic capacitatea de a deplasa trupe şi echipamente grele pe zone întinse, pe cale rutieră şi feroviară, şi îşi pune întrebări care nu au mai fost puse de la Războiul Rece încoace: ce se întâmplă dacă aeroporturile din Polonia sunt bombardate? Pot podurile de pe rutele cheie către statele baltice să suporte greutatea a sute de tancuri fără să se prăbuşească? Unul dintre punctele centrale ale exerciţiilor Steadfast Defender 2024 a fost aducerea rapidă a trupelor şi echipamentelor în cele mai probabile zone de conflict viitoare.

Puterea navală

Navele sunt esenţiale într-un război terestru modern. Forţele aeriene au nevoie de piste, iar armatele se mişcă lent. Forţele navale desfăşoară rapid tipul de armament cu rază lungă de acţiune care poate distruge cantităţi semnificative de echipamente inamice pe uscat şi pe mare.

Cazul Libia în 2011. Naţiunile europene au dorit să conducă efortul naval de a distruge maşinăria de război a lui Muammar Gaddafi. În cele din urmă, doar SUA au avut rachete de croazieră Tomahawk în număr suficient pentru a distruge apărarea aeriană libiană, astfel încât avioanele de luptă europene să poată survola Libia în siguranţă. 

Unele distrugătoare americane transportă mai multe rachete Tomahawk decât are probabil în stoc Royal Navy.

Franţa mai are un portavion complet, Charles de Gaulle, care de obicei transportă aproximativ 30 de avioane de luptă Rafale. Marea Britanie are două astfel de nave, care împreună au capacitatea de a găzdui 48 de avioane de luptă F-35.

Bugetele insuficiente au întârziat sosirea unei noi generaţii de nave de război ale Royal Navy şi a submarinelor care transportă armele nucleare ale Marii Britanii. În consecinţă, o mare parte din flota actuală funcţionează peste durata de viaţă prevăzută şi este mai predispusă la probleme de întreţinere. În aprilie, doar o cincime din navele de luptă de suprafaţă majore ale Marinei Regale erau active sau imediat detaşabile.

În ianuarie, într-o critică rară la adresa unui aliat important, secretarul Marinei SUA, Carlos Del Toro, a cerut Marii Britanii să îşi consolideze forţele armate pentru a face faţă ameninţărilor din partea Rusiei şi Chinei.

Puterea aeriană

Cea mai mare parte a rachetelor de croazieră şi balistice cu rază lungă de acţiune ale NATO sunt furnizate de SUA. Iar Europa nu dispune de suficiente sisteme antirachetă de tip Patriot care să constituie o apărare eficientă împotriva proiectilelor care se apropie.

Conflictul din Ucraina a arătat că este greu să obţii avantajul într-un război terestru modern fără să domini spaţiul aerian. Forţele ucrainene au folosit cu succes drone pentru a doborî tancuri, a ucide soldaţi inamici, a distruge depozite de muniţie şi a avaria aerodromuri şi rafinării de petrol. Însă apărarea aeriană bine pusă la punct a Rusiei împiedică forţele aeriene ucrainene să intervină şi să degradeze în mod semnificativ sistemele ruseşti care au bombardat oraşele ucrainene şi infrastructura vitală.

Aceeaşi provocare ar apărea probabil dacă Rusia ar invada un membru NATO.

„Într-o luptă terestră cu Rusia, succesul NATO ar depinde în mare măsură de obţinerea superiorităţii aeriene”, a declarat Matthew Savill, analist la think-thank-ul RUSI. „Nu poţi obţine acest lucru dacă apărarea aeriană a Rusiei încă vă doboară avioanele şi elicopterele. Dacă o obţineţi, puteţi devasta forţele terestre ruseşti.”

În prezent, doar SUA ar putea realiza suprimarea şi distrugerea eficientă a apărării aeriene ruse moderne.