ANALIZĂ: Natanz, Fordo şi Arak, cele trei instalaţii sensibile din cadrul programului nuclear iranian

NATANZ: Uzina de la Natanz (centru), dezvăluită în 2002 de către opoziţia iraniană în exil (CNRI), dar a cărei existenţă a fost recunoscută de Iran abia în februarie 2003, este cea mai importantă instalaţie de îmbogăţire a uraniului din ţară.

Centrul este dotat cu aproximativ 17.000 de centrifuge, inclusiv 1.000 de centrifuge de nouă generaţie, instalate la începutul lui 2013. Aceste centrifuge mai moderne, de tip IR-2m, care nu au intrat încă în producţie, vor permite o accelerare sensibilă a procesului de îmbogăţire a uraniului.

Instalaţia, nu funcţionează nici pe departe la capacitate totală şi nici nu este echipată complet, dat fiind că este concepută să fie dotată în total cu 50.000 de centrifuge.

Iranul produce în ea uraniu slab îmbogăţit, la un nivel de până la 5%, destinat producţiei de electricitate. Regimul dispune, totodată, la Bushehr (sud), de o centrală aflată în activitate din primăvara lui 2011.

Începând din februarie 2010, Iranul produce de asemenea uraniu îmbogăţit la un nivel de până la 20%, într-o unitate-pilot de cercetare, aflată în subordinea Natanz, care a început în 2012 să alimenteze reactorul de cercetare de la Teheran în vederea producerii de izotopi de uz medical.

Îmbogăţirea uraniului la un nivel de până la 20% constituie o etapă importantă către o îmbogăţire în scopuri militare (la un nivel de 90%). Însă Teheranul dezminte că are un asemenea scop şi reafirmă că programul său nuclear este exclusiv paşnic.

FORDO: Construirea, prin încălcarea rezoluţiilor ONU, a instalaţiei subterane de îmbogăţire a uraniului de la Fordo, situată între Teheran şi Qom (centru), a fost dezvăluită Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) de către Iran, pe 21 septmebrie 2009.

După ce a prezentat-o ca pe o "instalaţie de intervenţie" într-o zonă muntoasă, în apropierea unei baze militare, menite să o protejeze în cazul unui eventual atac aerian, Teheranul a decis să transfere în ea producţia de uraniu îmbogăţit la nivelul de 20%. Producţia centralei este deja mai mare decât cea de la Natanz, potrivit AIEA.

Primele centrifuge au fost instalate aici în vara lui 2011 şi au intrat în funcţiune în ianuarie 2012. Instalaţia este aproapte complet echipată, conţinând în prezent 2.710 centrifuge dintr-o capacitate de aproape 3.000.

ARAK: Construirea reactorului de cercetare pe apă grea de la Arak (vest) ar putea, teoretic, să-i ofere Iranului plutoniu, susceptibil să reprezinte o alternativă pentru fabricarea unei bombe atomice. La sfârşitul lui august, Iranul a informat AIEA că acest reactor de 40 de megawaţi nu poate să fie pus în funcţiune în primul trimestru din 2014, fără să precizeze un nou termen. Însă presa iraniană a evocat trimestrul al patrulea din 2014, un termen ambiţios în opinia unor experţi. Reactorul este inspectat în mod regulat de către AIEA. Este necesar ca acesta să fie operaţional cel puţin un an înainte de extragerea plutoniului, iar Iranul nu deţine o instalaţie declarată de reprocesare.

ALTE INSTALAŢII: În afară de instalaţia de conversie de la Ispahan şi mina de uraniu de la Gachin, Iranul deţine o bază militară la Parchin, lângă Teheran, în care AIEA suspectează că se află o instalaţie nucleară nerepertoriată ce ar putea să servească la simularea unor explozii prin fisiune. Marile puteri au cerut în mai multe rânduri Iranului să acorde un acces inspectorilor Agenţiei la Parchin, însă fără vreun rezultat.