ANALIZĂ: Principalele provocări ale negocierilor de la Minsk

Obiectivul summitului care îi reuneşte pe preşedinţii francez Francois Hollande, rus Vladimir Putin, ucrainean Petro Poroşenko şi pe cancelarul german Angela Merkel este acela de a schiţa un acord privind Ucraina şi de a pune capăt conflictului soldat deja cu 5.300 de morţi în Ucraina.

CE SE NEGOCIAZĂ

"Este una dintre ultimele şanse. Dacă nu vom ajunge la un acord de pace durabil, cunoaştem scenariul: acesta are un nume şi anume război", a afirmat sâmbătă Francois Hollande, o declaraţie dramatică menită să sensibilizeze opinia publică, chiar să o pregătească pentru compromisurile inevitabile ale oricărui acord.

Negociatorii au elaborat un "document" comun de lucru, dar "există încă destule probleme care trebuie rezolvate", recunoaşte o sursă diplomatică franceză, iar discuţiile se anunţă aprige. Dar în astfel de situaţii, importante sunt detaliile, de unde discreţia părţilor în privinţa discuţiilor concrete.

Cadrul general este în schimb clar, reluând în mare acordurile de la Minsk semnate în septembrie de fostul preşedinte ucrainean Leonid Kucima, ambasadorul rus la Kiev şi liderii autoproclamatelor republici din Doneţk şi Lugansk. Acestea prevăd în special o încetare imediată a focului, instaurarea unei zone demilitarizate şi retragerea armamentului greu, retragerea "forţelor străine" - mai exact a militarilor ruşi -, controlul frontierei ruso-ucrainene şi un statut pentru zonele controlate de separatişti, totul cu menţinerea integrităţii teritoriale a Ucrainei.

Noul plan se vrea mai precis şi mai constrângător. Acesta urmăreşte cu precădere să îl implice pe Vladimir Putin în implementarea sa, un risc având în vedere că propunerile trimise de Kremlin la începutul săptămânii trecute aveau în vedere recunoaşterea noilor cuceriri ale rebelilor, respectiv 500 de kilometri pătraţi din septembrie.

PRINCIPALELE PUNCTE DE DEZACORD

Încetarea focului este punctul cel mai urgent al acestui acord, dar şi cel asupra căruia, în teorie, toată lumea este de acord. Punerea sa în aplicare este totuşi complicată.

În faţa evidenţei intervenţiei Rusiei, care trimite personal şi echipament militar din ce în ce mai sofisticat pentru a ajuta separatiştii, problema controlului frontierei între zonele separatiste şi Rusia, lungă de 400 de kilometri, este crucială. Misiunea celor 500 de observatori ai Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa nu mai are acces aici de luni de zile. Moscova refuză să vorbească despre acest lucru, afirmând că Kievul trebuie să negocieze acest punct direct cu rebelii. "Logica lui Putin constă în a constrânge Kievul să negocieze cu rebelii pentru a arăta că este vorba despre un război civil", explică o sursă guvernamentală ucraineană.

O altă problemă dificilă este trasarea liniei de front. Guvernul ucrainean nu o recunoaşte decât pe cea care era în vigoare în timpul acordurilor de la Minsk, în septembrie. Separatiştii nu vor să renunţe la cuceririle lor teritoriale.

STATUTUL ZONELOR SEPARATISTE

Acesta este unul dintre cele mai sensibile puncte. Acordurile de la Minsk promovează un "dialog naţional cuprinzător" şi o descentralizare reală a puterii. Autorităţile reformiste de la Kiev au promulgat o lege care instaurează un "statut special" foarte generos pentru acestea. Separatiştii au respins îns- aceste propuneri, organizând propriile alegeri legislative şi prezidenţiale la 2 noiembrie, înainte de a cere alipirea lor la Rusia. Kremlinul a refuzat, contrar a ceea ce a făcut în primăvară cu Crimeea anexată. Moscova continuă să ceară federalizarea Ucrainei, cu o autonomie extinsă pentru zonele controlate de rebeli şi alegerea unor guvernatori regionali (în prezent numiţi de Kiev) pentru a legitima "preşedinţii" republicilor autoproclamate la Doneţk şi Lugansk.

Acest lucru este inacceptabil pentru Kiev, care denunţă în acest proiect intenţia Moscovei de a transforma ţara într-un vasal, păstrând controlul direct sau indirect asupra unei părţi a teritoriului său. Aceste regiuni din est aflate sub controlul separatiştilor ar fi un alt conflict îngheţat ca în Georgia sau Republica Moldova.

DE CE SUNT SCEPTICI AMERICANII

Administraţia Barack Obama afirmă sus şi tare că susţine iniţiativa franco-germană, dar nu crede cu adevărat în ea, temându-se că acordul nu va fi respectat de Moscova. "De prea multe ori, preşedintele Putin a promis pacea, dar de fiecare dată au fost mai multe trupe şi mai multe tancuri în Ucraina", a declarat vicepreşedintele american, Joe Biden.

Logica Kremlinului este cea a raportului de forţă. De luni întregi şi mai ales în ultimele săptămâni, Rusia şi-a multiplicat provocările calculate, prin zboruri militare la limita spaţiului aerian al ţărilor membre NATO pentru a le pune sub presiune.

CE SE VA ÎNTÂMPLA ÎN CAZUL UNUI EŞEC

Oamenii politici vorbesc despre acest summit ca despre "ultima şansă", dar diplomaţii implicaţi în dosar rămân mai prudenţi. "Totul va continua ca acum, cu o înaintare pe teren a separatiştilor, cu circa zece morţi pe zi. Dar nu cred într-o ruptură militară de mare amploare", subliniază o sursă apropiată dosarului. Europenii vor impune din nou sancţiuni ţintite vizând noi oficiali ruşi şi rebeli ucraineni.

Un impas diplomatic va relansa şi întrebarea privind livrarea de arme defensive Kievului. Chiar dacă Obama nu a luat încă o decizie, din ce în ce mai multe voci pledează, peste Atlantic, pentru o astfel de opţiune, începând cu noul secretar al Apărării, Ashton Carter. La Paris şi la Berlin există îngrijorări cu privire la riscul unei escalade.

Obiectul este restabilirea unui echilibru între separatiştii supraechipaţi de Moscova şi o armată ucraineană învechită care are nevoie de echipament modern pentru a nu pierde noi teritorii. Unele ţări europene ar putea susţine Statele Unite în acest demers.

Dar mai mult decât militar, ajutorul acordat Kievului trebuie să fie politic şi economic pentru a permite autorităţilor reformiste şi proeuropene ale acestei ţări să facă faţă unei situaţii la limita falimentului şi costului imens al războiului.