ANALIZĂ: Procedurile prin care UE decide impunerea de sancţiuni unui stat

În primul rând, "măsurile restrictive" ale Uniunii Europene "nu vizează pedepsirea unei ţări, ci reprezintă o modalitate pentru a determina statele vizate sau persoanele aflate la conducerea ţării să-şi modifice politica şi acţiunile". De asemenea, Uniunea Europeană "face tot posibilul pentru a reduce la maxim efectele negative pe care sancţiunile le pot avea avea asupra populaţiei", arată Tratatul UE.

În acelaşi timp, sancţiunile trebuie să fie aprobate în unanimitate de cele 28 de state membre UE.

Una dintre cele mai folosite măsuri restrictive decise de UE în ultimii ani a fost embargoul asupra armelor, care interzice vânzarea, furnizarea sau transportul lor în ţările vizate de sancţiuni.

În cazul unor tulburări interne, cum este situaţia Ucrainei, UE poate interzice, printre altele, exportul de echipamente folosite în scopuri de reprimare, în special de către forţele de ordine, cum ar fi tunurile de apă şi echipamentele antirevoltă.

În cazul unor sancţiuni specifice, care vizează entităţi, în special companii, sau persoane care sunt răspunzătoare de politici sau comportamente reprobabile, Uniunea Europeană poate decide blocarea fondurilor sau a resurselor economice, interzicerea tranzacţiilor financiare, restricţii privind creditele la export sau investiţiile, sau a bunurilor imobiliare care sunt deţinute în statele din Uniunea Europeană.

O altă măsură restrictivă este şi interdicţia de acordare a vizelor sau interdicţia de călătorie în spaţiul UE.

Unele dintre sancţiunile decise de Uniunea Europeană, cum ar fi embargoul asupra armelor şi interdicţia de călătorie, sunt puse în aplicare direct de statele membre.

Măsurile economice, cum ar fi interzicerea exporturilor, ţin de competenţa UE, care se ocupă de punerea lor în aplicare.

În plus, sancţiunile UE se aplică "doar acolo unde este competenţa Uniunii Europene", adică în cele 28 de state membre.

Sancţiunile reprezintă principalul "instrument coercitiv" al diplomaţiei europene din anii '90, când au fost vizate state precum Irak, Haiti şi Cuba. Sancţiunile au fost aplicate ulterior în cazul crizelor din Zimbabwe, Myanmar sau Belarus.

În majoritatea cazurilor, sancţiunile UE au venit în urma unor decizii ale ONU, pe care uneori blocul comunitar le-a consolidat, cum s-a întâmplat în cazul Iranului, când Bruxelles-ul a avut în vedere să determine Teheranul să renunţe la controversatul său program nuclear.

De asemenea, Uniunea Europeană a impus progresiv un regim dur de sancţiuni regimului sirian, în paralel cu Statele Unite şi în pofida veto-ului exprimat de Rusia şi China.

Sancţiunile au vizat, în special, interzicerea exporturilor în Siria a echipamentelor destinate industriei gazelor naturale şi petrolului şi a dispozitivelor electronice, permiţând supravegherea comunicaţiilor pe Internet şi telefon.