ANALIZĂ: Referendum istoric pe tema independenţei Scoţiei

"Trebuie ca Scoţia să devină o ţară independentă?". Aceste opt cuvinte ar putea să schimbe din nou cursul unei saga, uneori războinice, dintre scoţieni şi vecinii lor de la sud, pe 18 septembrie.

Miza este considerabilă. Suspansul copleşitor. Mobilizarea extremă.

La sfârşitul campaniei, sondajele mizează pe rezultate foarte strânse. După ce a dominat timp de doi ani, tabăra unioniştilor este urmată îndeaproape de susţinătorii independenţei, înregistrând un avans mediu de două puncte procentuale, situat în interiorul marjei de eroare.

Într-o Scoţie împodobită cu steaguri alb-albastre, dezbaterea este atât de intensă încât autorităţile aşteaptă o participare de aproximativ 80%.

Scrutinul este deschis celor 4,2 milioane de alegători care trăiesc pe teritoriul scoţian, la Edinburgh, capitala, Glasgow, în Highlands, la Aberdeen, portul petrolier, pe Insulele Shetland şi pe alte aproximativ 660 de insuliţe.

Adolescenţii cu vârste de 16 şi 17 ani au fost invitaţi la urne, în mod excepţional. Spre marea lor nemulţumire, cei aproximativ 750.000 de scoţieni din diaspora sunt ţinuţi la distanţă.

8,3% decid pentru toţi

Scoţia reprezintă 8,3% din populaţia Marii Britanii, o treime din suprafaţa acesteia şi 9,2% din Produsul Brut Intern (BIP) britanic. Deci, o minoritate va decide soarta întregului din care fac parte Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord.

Verdictul este aşteptat în noaptea de joi spre vineri.

Omul aflat la originea acestei bulversări, liderul Scottish National Party (SNP) şi premierul Guvernului scoţian de şapte ani, este un parior-înnăscut, un fanatic al curselor de cai. Alex Salmond, în vârstă de 59 de ani, este sigur că va obţine totul, iar dacă nu, o parte a mizei.

Acest economist şi tactician fără pereche va obţine, în cel mai bun caz, independenţa pentru care a luptat toată viaţa. Iar în cel mai rău caz doar o autonomie şi mai mare, promisă de adversarii săi în cazul victoriei unioniştilor.

Regiunea scoţiană va obţine cel puţin controlul asupra politicii sale fiscale. Începând din 1997, ea îşi gestionează deja educaţia, sistemul de sănătate, politica mediului şi sistemul judiciar.

Triumful susţinătorilor independenţei va da semnalul de început al celor 18 luni de negocieri dure asupra condiţiilor divorţului. Până la data extrem de simbolică, prevăzută în vederea proclamării independenţei, şi anume 24 martie 2016, ziua aniversară a Actului privind Unirea anglo-scoţiană, în 1707.

UK-OK

Motivul pentru care negocierile se anunţă atât de strânse este că cele două economii, scoţiană şi britanică, se întrepătrund.

Alex Salmond anunţă naşterea unui mic stat bogat în petrol la Marea Nordului "mai drept", "mai democratic" şi membru de drept al UE şi NATO. Care va păstra lira sterlină ca monedă şi regina ca suverană, după modelul Canadei.

Tabăra care se opune independenţei - condusă de către cele trei partide tradiţionale britanice coalizate în mod excepţional (Conservator, Liberal-Democrat şi Laburist, în opoziţie) - denunţă o înşelăciune şi un aventurism, bucurându-se de o puternică susţinere în mediile financiare.

Reuniţi în spatele unor sloganuri de impact - "better together" şi "UK-OK" - unioniştii relativizează mana petrolieră, exclud orice uniune monetară şi afirmă că se tem pentru locurile de muncă.

Un seism în "Regatul Neunit"

Presa comentează în termeni adesea catastrofici viitorul unui "Regat Neunit", slăbit pe scena internaţională, şi anticipează un seism politic la Westminster.

Scoţia este solid ancorată la stânga. Dacă ea părăseşte Uniunea, laburiştii vor pierde "batalioane" de alegători, consideraţi indispensabili pentru a recuceri puterea.

Conservatorul David Cameron riscă, la rândul său, să rămână în posteritate ca "premierul care a pierdut Scoţia", relevă constituţionalistul Vernon Bogdanor.

Anumiţi membri ai taberei sale evocă demisia acestuia în cazul unei victorii a taberei care susţine independenţa şi amintesc un precedent. Cel al Lordului Noth, care a fost înlăturat de la putere printr-o moţiune de neîncredere, în Parlament, după ce a pierdut coloniile englezeşti din Americi în 1782.

O mână de deputaţi galezi, englezi şi nord-irlandezi revendică deja o autonomie compatibilă cu cea a scoţienilor. În Europa, catalanii, bascii, flamanzii şi chiar şi separatiştii proruşi din Donbasul ucrainean urmăresc cu un interes extrem de puternic partida care se joacă la Edinburgh.

Lumea s-a implicat în dezbatere. Preşedintele american Barack Obama, premierul chinez Li Keqiang sau legenda rockului britanic Paul McCartney şi-au exprimat susţinerea pentru rămânerea Scoţiei în interiorul Marii Britanii. James Bond-ul scoţian Sir Sean Connery este de partea celor care spun Aye".

O voce cu greutate lipseşte din concert. "Deasupra părţilor", Elizabeth II asistă tăcută şi probabil consternată la asaltul asupra regatului său.