BIOGRAFIE: Benedict al XVI-lea, un teoretician riguros şi un papă care a avut îndrăzneala să demisioneze

Epuizat odată cu apropierea împlinirii vârstei de 86 de ani, uzat de intrigi şi scandaluri în Biserică, acest Papă, perceput ca un conservator intransigent ce privilegiază relaţia dintre credinţă şi raţiune, a cedat puterea şi privilegiile. El s-a retras pur şi simplu, joi, fără vreo ceremonie, lăsând o Biserică de aproximativ un miliard şi jumătate de credincioşi stupefiaţi.

Decizia sa a fost salutată ca una modernă, schimbând conturul şi regulile Bisericii. De-acum, pontificatele prea lungi pot fi scurtate, în contextul în care anterior numai moartea putea să pună capăt domniei vicarului lui Dumnezeu pe pământ. Alţi catolici percep acest lucru ca pe o desacralizare traumatizantă.

Această demisie, anunţată în latină pe 11 februarie cardinalilor, a reevaluat brusc un om foarte prost notat de presă încă de la alegerea sa, în 2005, în locul popularului Ioan Paul al II-lea.

Finul teoretician bavarez urcă în 2005 pe tronul lui Petru, cu o reputaţie de conservator intransigent, de "Panzerkardinal". Se va confrunta cu un regim dificil de la un capăt la altul.

El va fi nevoit să gestioneze cea mai puternică criză a Bisericii, şi anume cea a dezvăluirii în cascadă a unor abuzuri sexuale comise asupra unor copii de către membri pedofili ai clerului, o criză agravată de "omerta" ierarhiei.

Afirmând că "cea mai mare persecutare" a Bisericii vine de la ea-însăşi, prin propriile păcate, el cere "iertare" victimelor şi promovează o toleranţă zero. Însă cazuri vechi continuă să apară.

În 2012, străin de intrigi, uneori considerat ca trăind într-un turn de fildeş, el se confruntă cu un scandal de scurgere de documente confidenţiale, cunoscut sub numele de "Watileaks", care va conduce la arestarea majordomului său, Paolo Gabriele, o arestare interpretată ca un simptom al unor nemulţumiri, disensiuni şi controverse financiare în interiorul Curiei.

Joseph Ratzinger, care i-a urmat lui Ioan Paul al II-lea la vârsta de 78 de ani, a luptat timp de 24 de ani, la conducerea fostului Oficiu Sfânt, împotriva tuturor derivelor liturgice sau sociale în cadrul Bisericii.

Pontificatul său este marcat de apărarea şi explicarea valorilor creştine. El creează un dicaster (tribunal religios) al "noii evanghelizări". Însă promovează un dialog bazat pe respect cu necredincioşii şi angajează un dialog cu societatea şi cei mai buni gânditori ai ei.

El analizează frământările unei societăţi "fluide" care şi-a pierdut reperele. Va încerca, în sute de discursuri, să explice "frumuseţea" mesajului creştin.

Primul papă german din Istorie preferă o Biserică minoritară şi convinsă unei comunităţi cu o credinţă vagă.

Rezervat în ceea ce priveşte contactele directe, aparent auster, el este perceput ca atent de către interlocutorii săi.

Benedict al XVI-lea îşi stabileşte ca prioritate să elimine excesele şi abaterile de conduită în cadrul unei Biserici pe care o vrea mai puţin "mondenă". Finanţele Vaticanului încep să fie asanate, iar criteriile de nominalizare a episcopilor devin mai exigente.

Detestând să se dea în spectacol, el se impune mai puţin decât a făcut-o Ioan Paul al II-lea şi este mai puţin popular ca acesta. Însă nu a reformat Curia, reunind foarte puţin Guvenul.

Legalist şi scrupulos, nu concede nicio reformă cu privire la celibatul preoţilor sau hirotonisirea femeilor. Este apărătorul familiei tradiţionale şi rămâne pe linia constantă a unei Biserici ostile avortului şi eutanasiei.

Însă creează senzaţie în 2010, admiţând utilizarea prezervativului "în anumite cazuri", pentru evitarea contaminării. Această deschidere compensează o declaraţie controversată, potrivit căreia distribuirea de prezervative ar "agrava" problema SIDA.

Ar fi făcut nişte paşi criticaţi, pentru care nu a dat socoteală, spre tradiţionaliştii integrişti "lefebvrişti".

Născut în 1927 la Marktl-am-Inn, în Bavaria, acest fiu de jandarm, provenind dintr-o familie catolică tradiţională antinazistă, este admis la seminar în 1939. El este înscris în Tineretul Hitlerist, o înrolare obligatorie la acea vreme. Ca Papă, va denunţa "inumanitatea" regimului nazist.

În 1951, el este hirotonisit preot. Predă teologia în Germania, după care trăieşte aventura Conciliului Vatican II (1962-1965). Face parte, la acea vreme, dintre teologii care susţin deschiderea, dar în 1968 adoptă o poziţie conservatoare.

În 1981, Ioan Paul al II-lea îl numeşte la conducerea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Nu va ceda "teologilor eliberării" din America Latină, tentaţi de marxism şi revoluţie.

Pontificatul său s-a confruntat cu o serie de polemici. Prima, în 2006, l-a opus, la Regensburg, lumii musulmane, după ce a denunţat violenţa în numele religiei, referindu-se la fundamentalismul musulman. Va multiplica, ulterior, gesturi de susţinere a unui islam moderat.

A doua polemică a fost declanşată la sfârşitul lui 2009, după ce anulează excomunicarea a patru episcopi integrişti, inclusiv unul negaţionist, Richard Williamson. Papa se declară prost informat şi recunoaşte o eroare.

Benedict al XVI-lea îşi exprimă admiraţia faţă de poporul Torei. Deşi cazul beatificării lui Pius al XII-lea, contestat din cauza atitudinii sale în timpul Războiului, a creat iritare, comportamentul său este considerat per ansamblu pozitiv şi este recunoscut ca atare de către comunitatea evreiască.

Papa Benedict al XVI-lea accentuează dialogul cu ortodocşii şi nu îşi ascunde divergenţele cu protestanţii, exprimându-şi concomitent admiraţia faţă de "pasiunea faţă de Dumnezeu" de care a dat dovadă Luther.

Amator de muzică clasică şi pianist, el este un autor prolix al unei summae foarte personale, "Isus din Nazaret".