BIOGRAFIE: Vladimir Putin, inevitabilul conducător al Rusiei

În august 1999, când a fost numit premier de preşedintele Boris Elţîn, discreditat şi subminat de alcool, Rusia era o ţară slăbită de criza economică din 1998.

Un adept al disciplinei şi ahtiat după puterea publică, acest jurist de formaţie care a lucrat în cadrul "Primului birou al KGB", serviciile sovietice de informaţii externe, a început să reconstruiască statul formând o "putere pe verticală" dependentă de el însuşi.

Boris Elţîn şi anturajul său au fost seduşi de discreţia şi eficienţa acestui bărbat cu fruntea lată şi privirea pătrunzătoare, care şi-a exersat armele la pimăria oraşului Sankt-Petersburg, apoi la administraţia Kremlinului înainte de a fi numit în 1998 la conducerea FSB (serviciul de securitate internă, succesorul KGB).

Vladimir Putin vrea să pună capăt stratificării Rusiei. El a fost deja marcat profund de destrămarea URSS, pe care a trăit-o etapă cu etapă la Dresda (RDG), unde s-a aflat în post pentru KGB din 1985 până în 1990. El va califica ulterior dispariţia URSS drept "cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX".

Cultivând deja imaginea unui dur, la 1 octombrie 1999, în urma unul val de atentate, el declanşează cel de-al doilea război în Cecenia, un conflict sângeros marcat de execuţiile ruse şi bombardarea orbească a Groznîi.

Acest război va fi fundamentul popularităţii sale în Rusia, dar şi a imaginii sale de lider autoritar în Occident.

Când Boris Elţîn demisionează la sfârşitul lui 1999 şi îi lasă puterea lui Putin, acesta se impusese deja ca noul bărbat puternic al ţării, rol pe care îl păstrează în continuare.

Ales cu uşurinţă în 2000, Putin şi-a accelerat preluarea controlului ţării sprijinindu-se pe "structurile de forţă" (serviciile secrete, poliţie, armată) şi pe apropiaţii săi din Sankt-Petersburg, fostul Leningrad, unde s-a născut la 7 octombrie 1952.

La începutul anilor 2000, el ia măsuri împotriva "oligarhilor", aceşti oameni de afaceri fără scrupule care au făcut avere profitând de privatizările obscure din anii '90.

Putin le interzice politica şi presa, cum s-a întâmplat cu Vladimir Gusinski, un patron deposedat de postul său de televiziune NTV şi constrâns la exil.

El îl îndepărtează şi pe miliardarul Boris Berezovski, fost personaj influent la Kremlin, care a fugit la Londra.

În 2003, patronul grupului petrolier Iukos, Mihail Hodorkovski, intrat în rândurile rezistenţei, care critică sistemul lui Putin şi este încarcerat.

Kremlinul transformă şi posturile de televiziune în portavoce ale regimului, iar micul ecran îl laudă pe Vladimir Putin, salvatorul naţiunii.

Cu riscul de a flirta cu cultul personalităţii, el nu ezită să se afişeze, efectuând demonstraţii de judo, unde deţine centura neagră, galopând călare pe cal cu bustul gol în taiga sau stingând un incendiu la comanda unui avion bombardier.

Vladislav Surkov, unul dintre "ideologii" puterii ruse, va merge până acolo încât îl va califica în iulie pe Putin drept omul providenţial pe care "Dumnezeu şi destinul l-au trimis Rusiei atunci când aceasta traversa o perioadă dificilă".

Împiedicat să candideze în 2008 din cauza celor două mandate succesive, el va renunţa la preşedinţie dar nu şi la putere, încredinţând conducerea ţării unuia dintre colaboratorii săi apropiaţi, Dmitri Medvedev, şi preluând postul de premier.

Timp de aproape patru ani, el a rămas cel mai puternic om din ţară.

Chiar dacă slăbiciunile Rusiei rămân vizibile - corupţia endemică, infrastructurile neglijate, criza demografică, rebeliunea islamistă în Caucazul de Nord, atentatele - Vladimir Putin nu recunoaşte niciun eşec.