Bucătarii cu stele Michelin vor ajutor: şomaj parţial până la finalul anului, TVA scăzut şi înţelegere din partea asiguratorilor

Între timp miile de bucatari şi echipele lor care se mişcă în faţa cuptoarelor stinse şi a frigiderelor goale, participă la cel de-al miilea episod al telenovelei care agită profesia, între necesitatea economică şi imperativul sănătăţii: ar trebui să ne întoarcem repede la bucătărie ca sa nu dam faliment sau să ne oferim mai mult timp pentru a garanta pe deplin siguranţa angajaţilor şi a clienţilor?

Într-o scrisoare deschisă trimisă AFP vineri, aproximativ şaizeci de bucătari cu stele Michelin, printre care Gilles Goujon, Gérard Passedat, Olivier Nasti şi Marc Veyrat, au sunat alarma în faţa unei redeschideri excesiv de rapide a restaurantelor, care ar putea, potrivit lor, să fie dăunătoare din punct de vedere al sănătăţii şi al economiei. Semnatarii cer un „drept de retragere pentru restauratorii care o doresc”. Şi, mai presus de toate, se bazează pe „solidaritatea companiilor de asigurări, a celor care inchiriaza spatii, a băncilor” şi pledează pentru o scădere a TVA la 5,5% şi o prelungire a şomajului parţial până la sfârşitul anului.

În plus faţă de această scrisoare o altă veste a trecut ca un glont pe langa urechea firmelor de asigurare: la finalul unei proceduri de urgenţă, instanţa comercială din Paris a dat castig de cauza unui restaurant in fata asigurătorului său, Axa, care refuza să-i compenseze pierderile legate de criza de sănătate. Reclamantul a câştigat o luptă dar nu războiul pe fond caci Axa va contesta această decizie.


Dincolo de toate negocierile în curs, de procese, proclamatii solemne, presiuni şi, de asemenea, lupte pentru influenţă pe sub bluzele albe, există o certitudine: în era coronavirusului există în jur de 240.000 de cafenele şi restaurante în Franţa. 240.000 de tejghele in fata carora stam să sorbim o cafea înaintea de a ajunge la munca. 240.000 de săli unde ezitam între steak şi friptura din meniul de prânz şi ne spargem pusculita pentru a ne oferi mancarea sub clopot în restaurantele cu stele. 240.000 de terase şi zincuri în care lumea se reface seara la un pahar.
Pe scurt, 240.000 de locuri de viaţă care merg din ultimul sat pana in Paris si Marsilia.
Această convivialitate nu poate fi comandată pe Internet, nu este livrată acasă, nu este transportată într-o pungă de hârtie, nu se încălzeşte în cuptorul cu microunde. Înfloreşte pe farfuriile de unde facem mult mai mult decât mâncăm: ne familiarizam cu soarta altora. Nu este un lux, este o necesitate atunci când cafeneaua din sat şi barul din cartier sunt ultimul loc în care îţi faci timp să conversezi, să afli despre sănătatea unei persoane în vârstă, pentru a oferi o mână de ajutor unui vecin în nevoie. O cafenea, un restaurant pe moarte, este o fractura sociala, o altă formă de izolare.

Adevărata iesire din izolare va fi atunci când vom putea iesi cu toţii şi vom bea din nou cafeaua de dimineaţă la tejghea. Fără teamă sau pericol. Iar pentru a face acest lucru, solidaritatea ar trebui să fie ne-negociabilă deoarece legăturile sociale nu au preţ.

Articol preluat din Liberation