COM: Cine a murit şi cine s-a născut pe 7 octombrie?

Lângă trupul ziaristei au fost găsite patru tuburi de glonţ şi un pistol Makarov. Asasinul a rămas, până acum, necunoscut.

Tot la 7 octombrie, dar în 1952, s-a născut, la Leningrad (astăzi Sankt Petersburg) Vladimir Putin, actualul preşedinte al Federaţiei Ruse.

Anul acesta, la editura Corint, a apărut volumul „Secolul roşu. De la revoluţia bolşevică la Putin”, de Vladimir Fédorovski şi Alexandre Adler (dialoguri reunite de Patrice de Méritens).

De la revoluţia bolşevică la războiul rece, de la perestroika la conducerea lui Vladimir Putin, Rusia a cunoscut evenimente decisive, cu repercusiuni geopolitice majore de-a lungul secolului al XX-lea. Pentru a pune în lumină trecutul şi a decripta obstacolele pe care trebuie să le depăşească Federaţia Rusă, doi bărbaţi, marcaţi la nivel personal de Secolul roşu, îşi împărtăşesc experienţele şi analizele. Unul, Vladimir Fédorovski, diplomat rus, a urmărit din interior sistemul totalitar şi a participat la distrugerea lui; celălalt, Alexandre Adler, intelectual european iniţial sedus de comunism, a depăşit pe parcurs iluziile de început. Două itinerarii şi două puncte de vedere atât convergente, cât şi divergente, care oferă o privire proaspătă asupra liderilor şi mecanismelor Secolului roşu şi cercetează fără niciun tabu Rusia de ieri şi de azi.

Reproducem, în continuare, un scurt fragment din această carte:

Putin sau triumful postum al lui Andropov

Alexandre Adler: În ce fel i-a succedat la putere Putin lui Elţîn? Foarte simplu. Existau trei candidaţi la preşedinţie: un veteran al KGB-ului, un adversar al KGB-ului şi un apropiat al KGB-ului, un naţionalist verde. Cum nu exista o altă opţiune decât aceea de a conta din nou pe KGB, s-a ajuns la concluzia că era preferabilă soluţia întineririi şi modernizării cadrelor. Putin a jucat cu atât mai bine acest joc, cu cât şi-a început cariera în politica internă, în calitate de adjunct al primarului de la Sankt Petersburg, Anatoli Sobceak – cel mai democrat dintre reformatori – şi, asemeni şefului său, a fost înlăturat din funcţie de către mafioţi, după 1995.

Putin trecea drept unul care a suferit apărând ideile liberale şi prezenta unele garanţii.

Aşa stând lucrurile, pentru a asigura succesiunea prim-ministrului Primakov, alegerea iniţială a lui Elţin s-a îndreptat spre un alt ofiţer KGB, Serghei Stepaşin, care, abia numit în funcţie, a început să dezvolte relaţii bune cu Primakov, a cărui revenire la putere o considera inevitabilă. Şi unul şi celălalt, pentru că în adâncul sufletului ambii erau de orientare moderată, au început să renegocieze cu cecenii. Stepaşin este demis, iar în locul său este numit Vladimir Putin. În acest moment, abia sosit la conducere, acesta declară că doreşte să îi „ucidă pe ceceni până şi la closet” şi să continue modernizarea societăţii create de Elţîn, alegând o cale fără întoarcere. Tocmai acest mesaj, deopotrivă unul de intransigenţă faţă de disidenţe şi de terorism şi de modernitate, în termeni economici, era aşteptat de ruşi şi explică alegerea lui Putin, în mai 2000, la preşedinţia Federaţiei.

Vladimir Fédorovski: Putin a fost ales şi datorită sprijinului unui anumit număr de binefăcători, după cum o cerea caracterul perfect ierarhizat al sistemului oligarhic. În rândurile lor, se regăseşte un personaj emblematic, Boris Berezovski, posesorul unei averi colosale care a contribuit în mod definitoriu la învestirea lui Putin. De ce? Pentru că oligarhia îl considera pe Primakov un adevărat rival pe care nu dorea, în niciun caz, să îl vadă revenind în joc. Aceasta arată, odată în plus, că politica este imprevizibilă, în special politica rusă şi cea arabă: de fapt, dacă ne miră că nimeni nu a prevăzut Primăvara arabă, ei bine, nu s-a găsit niciun singur analist în lume care să prevadă sfârşitul Uniunii Sovietice şi alegerea lui Putin. A fost o alegere făcută „intuitiv” care s-a răsfrânt asupra unui om complet necunoscut publicului occidental!

Putin a beneficiat, desigur, de sprijinul oligarhilor, dar şi de cel al veteranilor serviciilor speciale, o forţă la fel de bine ierarhizată. Cuprins de haos în cele trei luni ce au urmat puciului eşuat, KGB-ul şi-a revenit încet-încet în timpul guvernării lui Elţîn şi s-a restabilit practic sub conducerea lui Putin, care i-a devenit şef la sfârşitul erei Elţîn, din iulie 1998 până la numirea sa în funcţia de Prim-ministru, în august 1999.

KGB-ul – devenit deja FSB, Serviciul Federal de Securitate – a decis să pună capăt declinului Rusiei, să schimbe sistemul fără însă a-i modifica, pe fond, mecanismele de funcţionare, substituindu-se vechii oligarhii pentru a putea să se bucure de toate beneficiile. Din această perspectivă, Putin se bucura de o dublă recunoaştere ce decurgea din implicarea sa în apărarea ideilor liberale la Sankt Petersburg şi din apartenenţa sa la serviciile secrete.

Noul stăpân de la Kremlin i-a depăşit în arta politică atât pe Gorbaciov cu ambiguitatea sa, cât şi pe Elţîn cu flerul său. Deşi complet necunoscut iniţial, a ştiut, deci, să se impună prin intermediul televiziunii şi al capacităţii sale de a folosi „codul psihologic al ţării”.