COMENTARIU: Cine a învins-o de fapt pe Angela Merkel

Desenul e sumbru nu atât fiindcă respectiva ordine a Europei nu pare deloc să se mai bazeze pe clasicul tandem franco-german, ci fiindcă Angela Merkel face acolo figură de învins, deşi tocmai a câştigat alegerile. Şi nu e vorba de faptul că acum cancelara are de luptat la ea acasă cu extremiştii de la AfD, ci de faptul că a trecut vremea stilului ei sau al ministrului ei de finanţe, veteranul Wolfgang Schaeuble, de a face politică (fără discursuri memorabile, fără carismă, într-un climat unde indecizia şi incertitudinile sunt asumate) şi a venit vremea populismului foarte sofisticat al lui Emmanuel Macron, care vrea să resuscite visul european cu discursuri mobilizatoare şi planuri grandioase, rostite cu multă siguranţă de sine.

Am mai pomenit aici de genul de lider reprezentat de Macron, neapărat tânăr, fotogenic, cu o poveste de viaţă sau o idee politică neobişnuită, în stare să producă titluri de tabloid sau emoţie pe reţelele sociale şi să creeze impresia că poate livra în sfârşit noutate, radicalism, sinceritate şi îndrăzneală în politică. Unii sunt populişti sofisticaţi, alţii populişti din topor, dar stilul seamănă. Înaintea lui Macron a fost lui Justin Trudeau din Canada; după el răsar acum în Germania co-şefa AfD, tânăra lesbiană Alice Weidel (38 de ani), care susţine ieşirea Germaniei din zona euro şi darea afară din UE a Greciei şi a altor state slabe economic, dar şi şeful Partidului Liber-Democrat şi principalul favorit pentru postul de ministru de finanţe, Christian Lindtner (38 de ani), care a declarat şi el că vrea să dea Grecia afară din zona euro până când economia ţării îşi revine, exact după ce Grecia reuşise în vară să încheie un nou acord cu creditorii.

În Austria răsare ministrul de externe Sebastian Kurz, care aspiră să ajungă la 30 de ani cancelar şi cel mai tânăr lider european după alegerile din 15 octombrie, profitând de succesul în rândul votanţilor de dreapta al ideii sale de închidere a graniţelor Austriei pentru refugiaţi şi care a preluat de la partidul lui Macron, En Marche, ideea de recrutare şi promovare inclusiv a membrilor altor partide, ca să câştige mai repede susţinere politică pe seama rivalilor. În Italia răsare proaspăt alesul lider al Mişcării 5 Stele, fostul chelner Luigi Di Maio (31 de ani), propunerea de prim-ministru a partidului său pentru alegerile din primăvara viitoare şi cunoscut la noi prin declaraţia sa că 40% dintre criminalii români au venit în Italia.

Refrenul cel mai frecvent inclusiv prin marile ziare serioase occidentale, în anii cei mai negri ai crizei, când liderii europeni de atunci (Merkel, Hollande, Sarkozy, Cameron, Monti, Barroso) se întâlneau în reuniuni care durau de seara până dimineaţa, era că la vârful UE şi al zonei euro e o criză de leadership, că nu există lideri cu suficientă viziune şi îndrăzneală încât să să rezolve rapid problemele, ca într-un film american. Acum, garnitura de lideri s-a schimbat aproape de tot şi avem şi eroii de film american, în frunte cu Macron, care şi-a lansat la Sorbona un business plan glorios, cu care vrea să facă uitată paradigma epocii Merkel, cea cu UE "prea slabă, lentă şi ineficientă", să facă UE competitivă cu SUA şi China şi să asigure pacea pe continent, îndrăzneala fiind cuvântul-cheie: „Se întorc vremurile când Franţa e cea care vine cu propuneri. Mă gândesc acum la Robert Schuman, care a îndrâznit să propună construcţia Europei, la Paris, la 9 mai 1950. Îmi amintesc cuvintele lui puternice: Când Europa unită nu s-a realizat, am avut război”.

Dar nu numai Franţa a venit acum cu propuneri. Discursul lui Macron a venit la câteva zile după cel al preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, numai că acesta din urmă a fost eclipsat din două motive. Unul este că Macron e o figură proaspătă, pe când Juncker e un politician deja uzat, care şi-a dat măsura în 2014 cu planul Fondului European de Investiţii Strategice, proiect funcţional, dar fără rezultate spectaculoase. Al doilea motiv e că Macron venea cu o viziune pe care nu i-o mai auzise nimeni, pe când lui Juncker toată lumea i-a raportat discursul la celebra listă din primăvară cu cinci scenarii despre viitorul UE, un document oricum cam confuz al birocraţilor de la CE, încercând să-şi dea seama pe care l-a ales Juncker. Scenariile erau 1. conservator: continuarea programului vechi de reforme; 2. pragmatic: recentrarea proiectului european pe susţinerea pieţei unice; 3. două sau mai multe viteze: libertate de mişcare pentru statele care vor să accelereze integrarea în anumite domenii; 4. de avarie: accelerarea integrării doar în câteva domenii unde ea se poate realiza acum eficient; 5. maximalist: accelerarea integrării împreună cu toate statele şi în toate domeniile.

Deşi s-a declarat adept al unui „al şaselea scenariu, cel al unei uniuni a valorilor”, Juncker a vorbit de fapt de al patrulea scenariu, motivat de dorinţa de a preveni alte cazuri de tip Brexit, prin adâncirea integrării numai acolo unde ea se poate face repede, adică prin inovaţii administrative şi măsuri luate de la centru. Aşa a apărut lista de propuneri: un preşedinte unic al UE, prin comasarea funcţiei de preşedinte al Comisiei cu cea de preşedinte al Consiliului European, candidaţi transnaţionali care să reprezinte în PE toată Europa, trecerea de la decizii luate cu unanimitate la decizii luate cu majoritate calificată în Consiliul European, un ministru european al finanţelor, înfiinţarea unor noi instituţii comune (pentru forţa de apărare comună, securitatea cibernetică, procuratura antiterorism) şi transformarea Mecanismului European de Stabilizare într-un Fond Monetar European.

Iar dacă ne uităm bine, pentru acelaşi gen de integrare a pledat şi Macron. Şi el a propus liste transnaţionale de europarlamentari şi noi instituţii pentru forţa de apărare comună, imigraţie, antitero, inovaţie, pentru că acestea iau ochii şi pot masca deficitul real de integrare. S-a vorbit la noi despre faptul că Juncker vrea ministru de finanţe european şi Macron vrea ministru şi buget al zonei euro, conchizându-se că primul e bun, fiindcă vrea integrare între Vest şi Est, iar al doilea e rău, fiindcă vrea o Europă cu două viteze. Diferenţa dintre cei doi nu ţine însă de viziune, ci doar de criteriile practice după care interpretează scenariul defensiv nr. 4: Juncker preferă un ministru de finanţe al UE fiindcă a tot avut de-a face la Bruxelles cu probleme administrative generate de diferenţa dintre ţările euro şi cele non-euro, pe când Macron ştie că sunt slabe şanse ca eurozona să se extindă în viitorul apropiat şi preferă să construiască un zid în jurul monedei euro, cea mai ameninţată de un eventual nou „-exit”.

Adevărata diferenţă dintre Macron şi politicienii vechi ca Juncker sau Merkel ţine de abilitatea primului de a se poziţiona ca un purtător de cuvânt sau organizator al cetăţenilor europeni, nu al clasei eurocraţilor. De la măsurile de austeritate până la cotele de imigranţi, conducătorii de până acum ai Europei şi-au impus toate deciziile de sus în jos, fără a se osteni vreodată să pară preocupaţi de părerea maselor. Macron a înţeles că această atitudine a dat apă la moară extremiştilor şi a schimbat abordarea. Discursul lui de la Sorbona a fost comentat în presă nu pentru cele de mai sus, ci pentru propunerile cu impact social: impunerea unei taxe pe tranzacţii financiare din care să fie finanţat un fond UE de dezvoltare, garantarea unui salariu minim în fiecare ţară, taxarea giganţilor IT în ţările unde obţin venituri, trimiterea fiecărui elev sau student timp de cel puţin 6 luni în altă ţară europeană.

Şi tot de aceea, Macron s-a inspirat de la partidul său, En Marche, propunând să fie organizate „convenţii democratice”, dezbateri naţionale şi locale despre viitorul UE, ale căror concluzii vor fi reprezentate într-un „Grup pentru refondarea Europei”. Dar se poate conduce Europa aşa cum conduci un partid? Pentru cei interesaţi, merită citită scrisoarea a 15 economişti, publicată zilele trecute în Frankfurter Allgemeine Zeitung şi Le Monde, care fac apel la un compromis real între Merkel şi Macron, dincolo de măsurile simbolice sau cosmetice, de genul ministrului de finanţe sau al bugetului eurozonei, unde Germania să accepte o mai mare împărţire a riscurilor, iar Franţa mai multă disciplină de piaţă, întrucât UE are vulnerabilităţi serioase de pe urma crizei, mai ales în sectorul bancar, care n-au ieşit până acum la suprafaţă doar graţie Băncii Centrale Europene. Dar bineînţeles, în locul unei asemenea lecturi aride e mult mai plăcut să-l auzi pe Macron cu discursul lui însufleţit.

Citeşte şi: Recep Tayyip Erdogan: Kurzii nu vor avea un stat independent. Vor plăti preţul pentru referendum

Citeşte şi: Donald Trump critică autorităţile din Puerto Rico, stat puternic afectat de Uraganul Maria

Citeşte şi: Rusia este disponibilă să coopereze cu Phenianul pentru rezolvarea paşnică a crizei din Peninsula Coreea

Citeşte şi: Boris Johnson: Marea Britanie trebuie să IMPUNĂ 4 condiţii în procesul despărţirii de Uniunea Europeană

Citeşte şi: Iranul îndeamnă Uniunea Europeană să sfideze SUA, dacă Donald Trump va renunţa la acordul nuclear

Citeşte şi: Până la 15 ani de închisoare pentru trei indivizi care au jefuit două magazine de bijuterii din Paris