COMENTARIU: Cum se împarte viitorul buget al UE: poveşti de succes şi poveşti cu zâne

Precizarea este importantă, ştiind că la 2 mai va fi prezentată oficial în Comisia Europeană propunerea de buget pentru perioada 2021-2027. Ţara în cauză e Grecia, pe care oficialii europeni o pregătesc acum pentru ieşirea, în august, din seria de programe de salvare după criza financiară, serie care a durat opt ani şi a avut nevoie de 260 mld. euro în credite de la ţările zonei euro şi de la FMI.

Sunt destule articole elogioase despre felul cum Grecia a reuşit să se redreseze: bugetul are excedent de 4% din PIB, economia a crescut cu 1,4% anul trecut, iar guvernul mai are de îndeplinit până în august doar 88 de măsuri şi gata, ţara e liberă să se împrumute din nou de pe pieţele externe.

Mici detalii ar mai fi doar că şomajul trece de 20%, creşterea PIB de anul trecut e la jumătate din cât estimase UE, datoria publică e tot de 300 mld. euro şi de 600% din încasările la buget, cât era şi în 2010, iar printre cele 88 de măsuri figurează o nouă reducere a pensiilor şi a plafonului de venit minim impozabil, liberalizarea pieţei energiei şi noi privatizări.

Dar da, Grecia trebuie să devină o poveste de succes. În absenţa unui nou program de salvare, pârghia pe care UE o poate folosi acum este bugetul comunitar, ca şi în cazul altor foste PIIGS, dacă mai ţineţi minte acronimul (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia şi Spania, cele mai mari victime ale crizei).

Ar fi vorba mai exact de ţările din sud, Italia, Grecia şi Spania, care au nevoie de bani atât pentru că o serie de regiuni ale lor au rămas şi acum printre cele subdezvoltate ale continentului, cât şi pentru că au dus greul primirii şi găzduirii celor aproape trei milioane de refugiaţi sosiţi în UE în ultimii ani. De aici şi articolele recente din presa occidentală care anunţă că UE vrea să redirecţioneze o parte din fondurile structurale (cele pentru reducerea discrepanţelor de dezvoltare dintre regiuni) de la statele din Europa Centrală şi de Est, cele mai importante beneficiare în exerciţiul 2014-2020, spre cele din Sud, legând acordarea fondurilor de numărul de refugiaţi primiţi de fiecare ţară.

Criteriul refugiaţilor este unul din cele care ar urma să înlocuiască simplul PIB pe cap de locuitor în discuţiile despre împărţirea banilor comunitari. Alături de el mai sunt de aşteptat alte criterii de triere menite să compenseze golul de contribuţie bugetară creat de Brexit (estimat la 12-13 mld. euro anual), atât la fondurile pentru agricultura comunitară, cât şi la fondurile structurale – principalele două capitole ale bugetului UE. Fondurile pentru subvenţii agricole ar urma să fie reduse cu 6%, iar la fondurile structurale fie se va reduce partea de finanţare de la UE (cofinanţările necesare din partea statelor vor fi mai mari), fie unele proiecte vor deveni neeligibile dacă nu vizează priorităţile stabilite de Bruxelles (reducerea şomajului în rândul tinerilor, educaţia, protecţia mediului) sau dacă statul încalcă ori nu face destul pentru respectarea domniei legii.

Acest din urmă criteriu pare nou doar fiindcă acum se vorbeşte mai mult de el, dar în realitate nu e nou. În raportul asupra politicii de coeziune pentru perioada 1988-2008, unul din oficialii Directoratului General pentru Politica Regională era citat cu precizarea că politica de coeziune nu trebuie privită drept un simplu mecanism de redistribuire a banilor, ci drept o politică de distribuire condiţionată a banilor, cu trei niveluri de condiţionalitate: 1) să contribuie la aplicarea priorităţilor definite de UE; 2) să nu înlocuiască efortul naţional şi să vizeze investiţiile; 3) să respecte obligaţiile de transparenţă şi bună administrare a banilor. „Trebuie să fie o politică pentru toţi, nu doar pentru cei săraci”, spunea atunci Tassos Bougas, respectivul oficial, cu aluzie clară la statele nou-intrate în UE în 2005 şi mai ales în 2007.

Aşa se explică numărul mare de proiecte cu bani europeni care pe atunci erau blocate sau aflate sub ancheta OLAF: 2008 a fost anul când CE a îngheţat proiecte cu fonduri de aproape 500 mil. euro pentru Bulgaria şi a cerut drept condiţie pentru deblocarea lor o reformă a sistemului judiciar care să facă posibilă combaterea corupţiei şi a crimei organizate. România a scăpat atunci de puţin de o sancţiune similară. Acum însă, la zece ani de la ultima extindere a UE spre Est, problema cinstei cu care sunt folosiţi banii europeni se pune în continuare, doar că înţelesul noţiunii de fraudă a evoluat: din punctul de vedere al oficialilor UE, tot incorect e şi dacă banii europeni sunt direct băgaţi în buzunar de un mafiot anonim, şi dacă partidele de guvernământ din Est îi folosesc ca să finanţeze reduceri de taxe sau majorări de alocaţii care să le asigure susţinerea electorală pentru un nou mandat.

Probabil că o asemenea extindere de sens nu s-ar fi întâmplat dacă esticii ar fi rămas la fel de cuminţi precum sunt acum „poveştile de succes” Grecia sau Portugalia, care s-au ţinut de disciplina fiscală cerută de UE, n-au avut veleităţile de independenţă ale Poloniei sau ale Ungariei în materie de împărţire a costurilor crizei cu băncile şi multinaţionalele şi nici nu beştelesc zilnic Bruxellesul pe motiv că le stârpeşte tradiţiile sau le vinde mâncare cu E-uri. Acum însă, ce se vede din statistici este că ambele state, cele mai răzvrătite din Est, sunt şi cele mai bogate şi mai stabile economic din regiune, astfel încât e firesc ca principalii contribuabili la bugetul UE, Germania şi Franţa, să-şi pună problema dacă nu cumva această rebeliune e în fond finanţată şi din banii lor.

Concret, oficialilor UE nu le-a scăpat că Polonia şi Ungaria sunt printre cei mai mari beneficiari neţi de fonduri europene. Potrivit Politico, clasamentul alocărilor din 2016 arată aşa: Polonia – 7,13 mld. euro, România – 5,99 mld. euro, Grecia – 4,35 mld. euro, Ungaria – 3,63 mld. euro, Cehia – 3,34 mld. euro, restul fiind ţări care au încasat sub 3 mld. euro. Fondurile de coeziune şi alocate prin Fondul European de Dezvoltare Regională în actualul exerciţiu bugetar depăşesc 63 mld. euro pentru Polonia, în timp ce pentru următoarele clasate se situează la puţin peste 20 mld. (Italia, Spania), respectiv sub 20 mld. (Cehia, România, Ungaria), Portugalia sau Grecia fiind în urma lor. Înţelegem deci şi mai bine logica redistribuirii de fonduri de la Est spre Sud şi cum de a devenit aşa de important criteriul extins al domniei legii, nu numai în Polonia şi Ungaria, ci şi în România, altminteri un stat mult mai sărac şi mai tăcut decât vecinii ei.

Într-un asemenea context, pe cât de păguboasă e tendinţa politicienilor de la putere de a se îmbăţoşa şi de a considera România drept o victimă a Vestului, pe atât de păguboasă e şi tendinţa de a vedea în acest conflict bugetar o poveste cu zâne, unde UE trebuie mai întâi să-i pedepsească pe politicienii cei răi şi pe votanţii lor pentru ca apoi să-i poată răsplăti cumva pe cetăţenii cei buni pentru cinstea şi proeuropenismul lor. Lansarea procedurii de retragere a dreptului de vot în Consiliul European pentru Polonia sau cererea europarlamentarului Cristian Preda de retragere a dreptului de vot pentru România au fost la noi salutate pe net cu obişnuitele comentarii gen „oricum a fost o greşeală extinderea UE în est” sau „UE ar trebui să ne excludă de tot”. Abia după ce s-a vehiculat un zvon cum că în bugetul viitor al UE ar urma să fie reduse şi nişte fonduri pentru programul Erasmus de care ar fi beneficiat tinerii din Est, unii au început timid să se întrebe dacă nu cumva birocraţii UE aruncă şi copilul odată cu apa din albie, adâncind astfel tendinţele centrifuge din Uniune.

În realitate, dacă prin bugetul european 2021-2027 ar câştiga cu adevărat bani cineva de pe urma încălcărilor domniei legii în statele membre, acestea n-ar mai putea fi decât ONG-urile militante pentru drepturile omului, dacă ne uităm la o propunere recentă a europarlamentarei germane Terry Reintke de înfiinţare a unui Fond European pentru Drepturi Fundamentale, destinat să finanţeze organizaţiile societăţii civile din UE care luptă pentru statul de drept şi drepturile omului, fie că e vorba de combaterea negaţionismului în Germania, de promovarea dreptului la avort în Irlanda sau de ajutorarea refugiaţilor în Ungaria. În rest însă, peste tot unde se pune problema tăierilor de fonduri sau de drepturi pentru o ţară şi indiferent din ce motiv au loc aceste tăieri, toată lumea pierde. Filozofia de construcţie a bugetului european nu spune poveşti cu zâne, ci poveşti de succes.