COMENTARIU Lelia Munteanu: Israelul e condus de un lider care se crede Churchill şi vede în Iran un inamic nazist

În ediţia ebraică a cotidianului Haaretz de ieri, Uri Bar-Joseph, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Haifa, a publicat un editorial intitulat „Viitorul război se tot apropie” (HaMilhama HaBaa Holehet u Kreva) - una dintre cele mai solide analize ale modului în care Israelul lui Netanyahu s-a raportat şi se raportează la relaţia cu Iranul, nu rareori instrumentalizând-o politicianist.

Uri Bar-Joseph crede că următorul război va fi cu Iranul, iar Israelul va plăti un preţ covârşitor, mai mare decât preţul de sânge din Războiul de Independenţă (6400 de morţi, dintre care 2400 civili).

Un astfel de război este, fireşte, de evitat. „Problema e că Israelul este condus în ultimul deceniu de un lider care se crede Churchill şi vede în Iran un inamic nazist. De aceea, strategia e cum să învingem Iranul, nu cum să prevenim războiul”.

Autorul analizează în continuare simptomatologia acestei strategii. În primul rând, bugetul enorm alocat distrugerii BDS (o puternică mişcare de solidaritate cu palestinienii), „care n-a omorât pe nimeni”.

Apoi, diplomaţia: Ministerul de Externe, până de curând şi în mod firesc, era „responsabil cu gestionarea politicii externe, mai precis, cu gestionarea provocărilor de securitate la nivel politic. În ultima vreme, când Bibi a fost şi una şi alta (şi ministru de Externe, şi ministru de Război), Ministerul de Externe este subordonat Ministerului Apărării”. (Trebuie precizat că, de câteva zile, în fotoliul Apărării a fost instalat Naftali Bennett, liderul Habait Hayehudi, un partid national-religios de care Netanyahu are mare nevoie, în combinatorica formării noului Guvern).

Cât despre Serviciul de Informaţii şi Operaţiuni Speciale, acesta „avea în atribuţii gestionarea politicii externe secrete, adică a întâlnirilor secrete cu inamicii. Astăzi, această atribuţie nu mai face parte din mandatul Serviciului de Informaţii. Comunicarea cu inamicul se face prin rachete şi bombe, ceea ce nu previne, ci aproprie viitorul război”.

În fine, Cancelaria Premierului, „în loc să-şi folosească bugetul în căutarea unor soluţii originale de a preveni războiul, şi-a mobilizat toate direcţiile pentru a explica lumii întregi cât de periculos e Iranul. Mai mult, acestă strategie plasează Israelul <în fruntea luptei> cu Iranul. Se vede că, în ultimii ani, prim ministrul este ocupat mai mult de scăparea pielii personale, de Justiţie, decât de a scăpa ţara de un viitor război”.

Autorul constată că partenerul strategic al Israelului, Statele Unite, nu mai e capabil să salveze situaţia: „Înainte, Casa Albă îşi punea toată influenţa în evitarea unui război. Astăzi, la Casa Albă este cineva care are ca tactică twitt-ul de dimineaţă şi ca strategie twitt-ul de seară. Toţi <adulţii responsabili> care îl înconjurau, au plecat sau sunt pe cale să plece”.

Şi o observaţie de mare acurateţe: „înaintea Războiului de Yom Kippur, politicienii au supraapreciat puterea militară şi au neglijat puterea politicii. O privire asupra galeriei conducătorilor de azi (premierul Netanyahu, ministrul Apărării, Bennet, ministrul de Externe, Katz, şi ministrul Strategiei, Erdan) ne fac să ne fie dor de Golda Meir, de Moshe Dayan, Yisrael Galili şi Yigal Allon. Acum, pentru toţi cei care au ochii să vadă, victorie militară nu va fi, iar preţul războiului va fi enorm”, concluzionează profesorul Uri Bar-Joseph.