COMENTARIU: O lecţie mai greu de digerat a alegerilor din Rusia

„Nu văd o alternativă la Putin, cred că majoritatea vor vota cu el, fiindcă e stabilitate în ţară cu el. Nu vreau să ne întoarcem la anii ‘90”, spune Kutiaev, care îşi aminteşte că în acei ani era nevoit să mănânce cartofi mucegăiţi, fiindcă uzina nu mai putea plăti salarii.

Acum, Putin a ales chiar uzina GAZ ca să-şi anunţe candidatura la prezidenţiale. Cifrele oficiale arată că economia Rusiei a crescut cu 1,5% în 2017 (atât cât prezisese şi Banca Mondială), prima creştere din ultimii trei ani, după scăderi de 2,8% în 2015 şi 0,2% în 2016. Motoarele economiei, în afară de cel tradiţional legat de scumpirea petrolului, se arată a fi fost agricultura şi industria minieră, stimulate şi ele indirect, aşa cum a fost şi industria militară, de sancţiunile economice impuse de Vest după anexarea Crimeii. Agenţia de rating Fitch tocmai a publicat un raport despre cum s-a îmbunătăţit performanţa fiscală a regiunilor Rusiei, cu prima scădere în valoare absolută a datoriilor acestora în peste un deceniu, ca efect al încasărilor mai mari şi al reducerii costurilor. Rata sărăciei a crescut după anii de sancţiuni economice, dar rămâne sub 15%, faţă de circa 30% la sfârşitul anilor ‘90.

Punctul de vedere al alegătorului Kutiaev se va dovedi decisiv şi la aceste alegeri, ca şi la cele din 2004, 2008 şi 2012. Dacă în 2000, Vladimir Putin câştiga din postura de lider capabil să-i bată pe teroriştii ceceni, la următoarele runde a câştigat pe seama celui mai important narativ electoral de după epoca Elţîn: Rusia a depăşit coşmarul anilor de după destrămarea URSS şi nu trebuie să mai ajungă niciodată ţara haosului şi a sărăciei din anii ‘90. Ţara haosului a fost înlocuită de actualul stat poliţienesc, iar ţara sărăciei a fost înlocuită de un capitalism cu privatizări şi investitori străini, dar puternic controlat de stat şi cu multiple tipuri de subvenţii şi ajutoare sociale. Acesta a fost şi este produsul de bază vândut alegătorilor de regimul Putin, nu aventurile războinice din Cecenia, Georgia sau Siria ori scenariile complicate de repoziţionare a ţării ca putere regională în Eurasia. Anexarea Crimeii n-ar fi consolidat cu nimic poziţia lui Putin dacă regimul său n-ar fi reuşit până acum să facă faţă sancţiunilor occidentale şi pe alocuri chiar să profite de ele, forţând înlocuirea produselor de import cu unele locale.

Aşa se explică de ce n-au avut succesul scontat nici opozanţii comunişti sau naţionalişti ai lui Putin (electoratul rus nu-şi doreşte nici comunism, nici o societate închisă), nici opoziţia liberală, cu lideri ca Mihail Kasianov, Boris Nemţov sau Mihail Hodorkovski (electoratul rus identifică automat termenul de „liberal” cu eşecurile epocii Elţîn, mai ales că primii doi chiar au fost miniştri în epoca Elţîn, iar al treilea a ajuns atunci oligarh) şi nici chiar populişti ca Alexei Navalnîi (electoratul rus este sensibil la demersul lui Navalnîi de a denunţa corupţia din administraţia Putin, dar nu atât de sensibil încât să fie convins că asta înseamnă şi capacitate de a conduce ţara). Preferinţa regimului pentru abordarea represivă şi obstrucţionistă (Kasianov şi Navalnîi au fost opriţi să candideze, Hodorkovski a ajuns la închisoare, Nemţov a fost ucis) a părut singura explicaţie pentru care şeful de la Kremlin a rămas în funcţie, dar interpretarea e greşită. Nici fraudele electorale acuzate de occidentali, nici propaganda din media de stat n-au justificat singure faptul că Putin a fost reales ori că nicio „primăvară rusească” sau Euromaidan n-au prins la Moscova.

Că e vorba despre economie, nu de cea din statisticile FMI, ci despre ce fac alegătorii nevoiţi să mănânce cartofi mucegăiţi când li se închid uzinele, au înţeles alţi lideri din Est care au reuşit să-şi consolideze puterea în ultimii ani, cum ar fi Viktor Orbán din Ungaria sau fraţii Kaczyński din Polonia. Cum nicio altă ţară din Est n-a suferit aşa de mult ca Rusia de pe urma dezagregării economiei socialiste, ideea a apărut în vecini mult mai târziu, abia atunci când a început să se vadă că povestea despre convergenţa economică a Estului cu Vestul a fost compromisă de criză şi că esticilor li se recomandă iarăşi sacrificii, dar fără să mai aibă perspectiva că la capătul lor îi aşteaptă ceva bun. Aşa s-au impus politicienii care arată că iau măsuri în folosul oamenilor, oricât de ciudate sau de populiste, de la rapoarte despre compoziţia produselor vestice vândute pe pieţele estice până la conversia creditelor luate în euro sau limitarea dobânzilor bancare.

Unor astfel de politicieni electoratul le permite şi le iartă orice, pentru că ei sunt singurii care îl bagă în seamă şi spun tare ceea ce el gândea fără să aibă curaj să spună. Nu îl etichetează drept leneş atunci când se plânge de sărăcie, nu îl fac comunist atunci când cere măsuri de protecţie socială şi nu îl fac xenofob atunci când îi vine greu să accepte imigranţi. Modelul a început deja să se extindă şi în Vest, acolo unde criza a lovit cel mai tare, ca de pildă în Italia, fiindcă e o cale sigură de a ajunge la putere şi de a se menţine acolo. E o lecţie mai greu de digerat la noi, fiindcă atât puterea actuală, cât şi opoziţia actuală izbutesc rareori să arate că le pasă de nevoile „de jos” electoratului, asta când nu-şi declară de-a dreptul dispreţul faţă de el. Dar dacă o vor învăţa şi ei la un moment dat, veţi şti de unde s-au inspirat.

Pentru cine vrea să ştie totuşi cât ar mai putea rămâne Vladimir Putin la cârma Rusiei, ecuaţia este următoarea: ruşii vor continua să-l prefere atata vreme cât vor percepe că le merge mai bine decât în anii ‘90 şi că sunt în afara pericolului ca economia şi societatea să se îndrepte din nou într-acolo. Această ecuaţie este influenţată de doi factori. Primul este natural: orice traumă colectivă are atâta impact pe cât are o societate capacitatea de a şi-o aminti, ceea ce înseamnă că îndepărtarea în timp de anii ‘90 şi apariţia unor generaţii noi vor reduce treptat din importanţa electorală a acestui criteriu şi vor face să se simtă plictiseala de pe urma unei guvernări care durează deja de peste 17 ani. Alegătorul Kutiaev din Nijni-Novgorod are 49 de ani, dar copiii lui Navalnîi sunt născuţi după 2000 şi toată viaţa lor au trăit sub Putin, ca şi o mulţime de alţi tineri care au ieşit să manifesteze în ultimii ani contra corupţiei, a birocraţiei şi a inegalităţii de şanse dintre oligarhia sau ştabii din jurul puterii şi restul cetăţenilor.

Al doilea factor ţine de conjunctură: cum vor fi suportate de acum încolo sancţiunile care au fost sau vor fi aplicate de UE şi SUA pentru anexarea Crimeii, atacuri cibernetice, implicarea în alegerile din SUA ori uciderea familiei Skripal la Londra. Datele economice pozitive de mai sus sunt doar o poză de moment. Institutul pentru Studii Economice Internaţionale de la Viena (WIIW) a publicat acum câteva zile un raport în care susţine că Rusia a ajuns tot în situaţia de la începutul tranziţiei, cu dependenţă excesivă de exploatarea resurselor energetice, climat investiţional nesigur şi corupţie, la care s-a adăugat dispariţia vectorilor de integrare europeană care prevalau la începutul anilor 2000. „Fără normalizarea relaţiilor externe nu va exista ieşire din cercul vicios sancţiuni – protecţionism – lipsa investiţiilor pentru modernizarea economiei, iar Rusia se va confrunta nu doar cu stagnare, ci şi cu riscul de a rămâne în urma altor state din Est, Sud şi Vest, punând astfel în pericol stabilitatea socială şi apoi chiar politică internă şi din vecinătate”, susţine autorul, economistul Peter Havlik.

Raportul WIIW arată că aversiunea dezvoltată faţă de reformele liberale din anii ’90 şi escaladarea conflictului cu Vestul au făcut ca relaţia cu UE să fie înlocuită de relaţia cu China ca potenţial partener privilegiat, numai că aceasta nu se compară cu UE nici ca piaţă de export, nici ca furnizor de investiţii. Ar fi nevoie, crede Havlik, de o încetare a ostilităţilor din Donbas ca prim pas spre ridicarea sancţiunilor; ar fi nevoie de o strategie de folosire a încasărilor din exportul de energie, profitând de preţul bun al petrolului, pentru investiţii în infrastructură şi educaţie; ar fi nevoie de combaterea exodului de capital, a corupţiei şi a birocraţiei. Altminteri, cu o rată de creştere a PIB estimată la mai puţin de 2% pe termen mediu, Rusia nu poate visa nici să rămână la nivelul altor state central-europene, nemaivorbind să concureze China sau SUA, iar următorul mandat al lui Putin riscă să aducă mai curând cu „stagnarea brejnevistă” din anii '60-'80 decât cu o „perestroika”.