De la Putin la Zuckerberg şi Musk: cum se formează un oligarh în zilele noastre

Oligarhii sunt o tipologie eternă, care acum proliferează în întreaga lume, atât în vest, cât şi în est. Mulţi dintre ei conduc ţări. Cu toate acestea, oligarhii sunt ciudat de puţin studiaţi, spune David Lingelbach, care, împreună cu Valentina Rodríguez Guerra, a scris o nouă carte, The Oligarchs' Grip, care reia definiţia lui Aristotel. Un oligarh, spun autorii, este "cineva care asigură şi reproduce bogăţia sau puterea, apoi le transformă pe una în cealaltă", informează Financial Times.

Aşadar: ce face un oligarh, mai ales în zilele noastre?

În primul rând, oligarhii nu sunt pur şi simplu magnaţi. Aceştia din urmă sunt oameni de afaceri bogaţi care nu au, eventual, nicio putere politică. Lingelbach afirmă că Elon Musk a trecut de la magnat la oligarh atunci când a cumpărat Twitter anul trecut. Compania de social media, redenumită acum X, modelează opinia publică cu privire la evenimente, de la războiul din Ucraina la conflictul Israel-Hamas. Astăzi, adaugă Lingelbach, "Musk este unul dintre cei cinci sau zece oligarhi cu cele mai mari consecinţe din lumea noastră".

Cartea distinge mai multe tipuri de oligarhi. "Oligarhii de afaceri", precum Musk, transformă bogăţia în putere politică, în timp ce "oligarhii politici" merg în sens invers. Un exemplu clasic al celor din urmă, spune cartea, este Vladimir Putin, "un miliardar cu arme nucleare". Preşedinţii oligarhi au putere de decizie, oligarhii influenţi, precum Rupert Murdoch, Charles Koch şi George Soros, stabilesc agendele, în timp ce proprietarii de platforme, precum Musk, Mark Zuckerberg şi Larry Page de la Google, au reconfigurat fluxurile de informaţii care ajung în creierul nostru.

Autorii cărţii The Oligarchs' Grip susţin că oligarhii sunt oportunişti. Aceştia profită de marea lor şansă, care apare adesea - neobservată de oamenii obişnuiţi - în perioadele de turbulenţe. "Pentru oligarhi", scriu autorii, "istoria se face în camera din spate".

Oligarhii au "prieteni cu beneficii", ceea ce înseamnă că folosesc şi apoi se debarasează de partenerii temporari, aşa cum au făcut atât Putin, cât şi Roman Abramovici cu oligarhul Boris Berezovsky, găsit ulterior spânzurat în casa sa din Ascot, Anglia. Domnia unui oligarh este adesea scurtă, iar acesta (sunt aproape toţi bărbaţi) este în general înconjurat de gărzi de corp. Oligarhii care se îmbogăţesc în locuri periculoase se mută de obicei în locuri mai sigure, în special la Londra.

Cei mai mulţi dintre oligarhii de astăzi au apărut în timpul unei perioade de tulburări care acum este considerată în mod convenţional ca fiind un interludiu placid: anii 1990. Vânzarea în acel deceniu a activelor fostului stat sovietic a fost "probabil cel mai mare transfer de active din istoria omenirii", scria Chrystia Freeland, în prezent ministru de finanţe al Canadei, în cartea sa Plutocraţii. Şapte oligarhi şi-au asigurat controlul asupra a jumătate din economia Rusiei. Atunci a intrat în uzul comun rusesc cuvântul "oligarh", derivat nu direct de la Aristotel, ci din romanul politic aprobat de sovietici al scriitorului american Jack London, "The Iron Heel".

"Vânzarea secolului" din Rusia a coincis cu schimbări favorabile oligarhilor în alte părţi: globalizarea, apariţia internetului şi ascensiunea televiziunilor private, monetizate de Murdoch şi Silvio Berlusconi, un oligarh rar întâlnit în Europa occidentală.

În acest secol, averile au crescut mai mult decât se imaginase vreodată. Ţări mult mai îndepărtate decât Rusia au cedat, de asemenea, bunuri şi funcţii de stat unor oameni bogaţi, aşa a ajuns Musk să opereze atât transportul spaţial american, cât şi sateliţii de internet Starlink, care au devenit esenţiali pentru efortul de război al Ucrainei. În anii '40, oligarhul chinez Soong "era considerat a fi cea mai bogată persoană din lume, cu o avere netă de 600 de milioane de dolari în dolari de astăzi". În prezent, valoarea netă a lui Musk este de aproximativ 207 miliarde de dolari.

Numărul oligarhilor care sunt şefi de stat sau de guvern a sărit de la trei în 1988 la peste 20 în prezent, calculează Lingelbach şi Rodríguez Guerra. Printre exemple se numără preşedintele Africii de Sud, Cyril Ramaphosa, preşedintele Nigeriei, Bola Tinubu, preşedintele El Salvadorului, Nayib Bukele, şi proaspătul preşedinte ecuadorian Daniel Noboa, în vârstă de 35 de ani, proaspăt ales. Politicienii oligarhi se prezintă adesea drept campioni ai poporului împotriva elitelor.

Diferenţele dintre oligarhii post-sovietici şi omologii lor americani 

În Rusia anilor '90, calea spre o bogăţie instantanee a fost folosirea oficialilor guvernamentali pentru a obţine o poziţie privilegiată în privatizări. Din cauza acestor origini, oligarhii ruşi nu şi-au deţinut niciodată cu adevărat averile. Ei doar au avut grijă de bani, până în momentul în care patronii lor din guvern le-au cerut înapoi.

Mulţi oligarhi post-sovietici şi-au construit o viaţă între Moscova şi casele din vest, folosindu-se de tensiunea creativă dintre Rusia şi adversarii săi occidentali. Dar, aşa cum le-au reamintit cei 10 ani de închisoare ai colegului lor Mihail Hodorkovski, nu au fost niciodată în siguranţă.

Situaţia este similară în China, unde regimul îi încarcerează ocazional pe oligarhi. Pe scurt, autocraţiile fac o treabă mai bună decât democraţiile sau statele eşuate în ceea ce priveşte reprimarea oligarhilor. Reversul medaliei este că liderul autocrat devine adesea oligarhul principal al ţării. Capacitatea sa de a confisca activele rivalilor este considerată în sine o demonstraţie impresionantă de putere politică. Prinţul moştenitor saudit Mohammed bin Salman a reuşit acest lucru atunci când i-a sechestrat pe cei mai bogaţi oameni din regat în hotelul Ritz-Carlton din Riad în 2017.

În schimb, baronii americani din domeniul tehnologiei şi-au construit, în general, platformele înainte ca guvernul lor să înţeleagă măcar ce puneau la cale. Dar, odată îmbogăţiţi, s-au confruntat cu aceeaşi povară pe tot parcursul vieţii ca şi fraţii lor post-sovietici: ceea ce Jeffrey Winters, un alt cercetător al oligarhilor, numeşte "apărarea bogăţiei".

Fiecare oligarh se gândeşte mereu de unde va veni următoarea ameninţare la adresa banilor (sau a vieţii) sale. Miliardarii americani din domeniul tehnologiei trăiesc cu teama că Washingtonul sau Bruxellesul le vor desfiinţa cvasi-monopolurile. În timp ce oligarhii ex-sovietici caută favoruri din partea guvernului, oligarhii occidentali vor ca guvernele să îi lase în pace.

Poate că baronii din Silicon Valley cred sincer că libertarianismul lor este bun pentru lume. Jonathan Taplin scrie în noua sa carte The End of Reality (Sfârşitul realităţii): "Pentru a-şi menţine dominaţia, Big Tech are nevoie de un blocaj politic". Idealul lor este un Congres polarizat care nu poate ajunge la un acord asupra niciunei reglementări. Următoarea bătălie a Big Tech ar putea fi împiedicarea unei reglementări eficiente a inteligenţei artificiale.

Într-o democraţie, oligarhii selectează adesea candidaţii politici prin donaţii. Aşa cum oligarhii ruşi l-au făcut pe Boris Elţîn să fie reales în 1996, Peter Thiel l-a susţinut pe Donald Trump în 2016. De asemenea, oligarhii pot modela opinia publică prin finanţarea mass-mediei, a grupurilor de reflecţie şi a universităţilor (metoda preferată a lui Charles Koch) şi prin intermediul unor platforme precum Facebook.

Musk şi-a îndemnat adepţii să voteze Partidul Republican la alegerile intermediare din SUA de anul trecut. În prezent, o voce constant de dreapta, care i-a numit pe democraţi "partidul diviziunii şi al urii", acesta îl va susţine probabil pe Trump pentru funcţia de preşedinte anul viitor.

Trump a fost timp de zeci de ani un moştenitor al oligarhiei locale din New York, care în 2015 a făcut saltul către oligarhia naţională. Atât el, cât şi tatăl său, Fred, au donat în mod obişnuit politicienilor din New York şi New Jersey, astfel încât să fluidizeze afacerile imobiliare. De asemenea, Trump fusese întotdeauna utilizatorul oportunist suprem al aliaţilor temporari. Când a candidat la preşedinţie, a jucat rolul de oligarh la televizor. De asemenea, a cheltuit probabil 66 de milioane de dolari din banii proprii pentru campania sa prezidenţială.

După ce a devenit preşedinte, familia sa a încercat o altă stratagemă oligarhică: conversia puterii în bani. Familia Trump a monetizat preşedinţia. Jared Kushner, ginerele lui Trump, după ce a petrecut ani de zile în calitate de om de bază al preşedintelui pentru Orientul Mijlociu, a primit o investiţie de 2 miliarde de dolari în fondul său de capital privat de la fondul suveran de investiţii al Arabiei Saudite.

Cum cad oligarhii?

Oligarhii cad prin revoluţii (de obicei comuniste) şi războaie mari. Acum, războiul din Ucraina zguduie universul oligarhilor.

The Oligarchs' Grip descrie invazia lui Putin în Ucraina ca fiind o încercare tipic oligarhică de a profita de o oportunitate, la fel ca invazia sa în Crimeea în 2014. În aceeaşi ordine de idei, şahistul Garry Kasparov îl descrie pe Putin nu ca fiind un jucător de şah, ci "un jucător de poker" care joacă mereu mâini slabe. "Dar în poker, chiar şi o mână slabă poate câştiga dacă măreşti miza şi adversarul continuă să se retragă".

Putin a urmat, de asemenea, strategia oligarhilor de a cultiva şi apoi de a renunţa la aliaţii temporari: fondatorul grupului Wagner, Evgheni Prigojin, Germania şi Franţa, iar acum Coreea de Nord. Lingelbach spune: "Aş marca dispariţia lui Putin din ziua în care va înceta să mai încerce acest tip de lucruri".

Doi dintre principalii actori ai războiului din Ucraina, Prigojin şi Musk, au fost sau sunt oligarhi de loialitate nesigură, aşa cum sunt de obicei oligarhii. Prigojin a fost genul de oligarh războinic. Musk, deşi nu este un războinic pe câmpul de luptă, controlează o nouă formă de material militar: sateliţii săi Starlink oferă bandă largă pe câmpul de luptă. Anul trecut, el a intervenit în mod faimos în război, refuzând să extindă acoperirea Starlink pentru a permite Ucrainei să lanseze un atac surpriză asupra flotei ruse. Potrivit revistei The New Yorker, Musk le-a spus oficialilor Pentagonului că a discutat despre război cu Putin (lucru pe care Musk îl neagă). Fie că au vorbit sau nu, înţelegerile private între oligarhi pot schimba acum lumea.

Războiul poate duce la căderea multor oligarhi ruşi. Dintr-o dată, ei se găsesc prinşi între Putin şi Occident. Mihail Fridman este un exemplu în acest sens. Afectat de sancţiunile occidentale, el a cerut Înaltei Curţi din Londra să îl lase să plătească 30.000 de lire sterline pe lună pentru costurile de funcţionare a vilei sale din nordul Londrei, plus salariul unui şofer. (Fridman consideră că transportul public este prea riscant.) Fridman s-a mutat din Londra în Israel, dar s-a întors la Moscova după atacurile Hamas din 7 octombrie. Oligarhii care se întorc, care sunt evrei şi/sau ucraineni, s-ar putea să nu găsească Rusia naţionalistă din timpul războiului pe deplin simpatică.

Alţi oligarhi ruşi, cum ar fi cel mai bogat om al ţării, Andrey Melnichenko, s-au refugiat în Dubai. Turcia este un alt paradis pentru oligarhi în devenire, spune Serghei Guriev, un economist rus de la Sciences Po din Paris, care a scris o lucrare epocală despre oligarhi în 2005, apoi a fugit din Rusia în 2013. "Acestea sunt locuri în care nu ai nevoie de viză, ţări care joacă un joc neutru, iar calitatea vieţii este ridicată pentru oamenii bogaţi".

Cei care au rămas sau s-au întors în Rusia pot fi acum şi foşti oligarhi, în sensul că şi-au pierdut independenţa care este esenţială pentru oligarhie. Putin nu mai tolerează actorii autonomi, aşa cum a devenit evident atunci când Prigojin, după ce a mărşăluit asupra Moscovei în iunie, a murit într-un accident aviatic. Roman Abramovici, care a avut o relaţie personală cu Putin timp de mulţi ani până la izbucnirea războiului, a suferit o presupusă otrăvire în timp ce participa la negocierile de pace ruso-ucrainene în martie 2022.

Acum, oligarhii sunt înlocuiţi de un grup de "miliardari desemnaţi de Putin": acoliţii săi dependenţi Igor Sechin, Arkady şi Boris Rotenberg şi Vladimir Potanin, ceva mai autonom. După ce Oleg Tinkov a criticat războiul Rusiei, Potanin a fost cel care a cumpărat o participaţie în banca sa devalorizată. Potanin a cumpărat, de asemenea, Rosbank de la Société Générale, după ce banca franceză a ieşit din Rusia. Aşadar, există încă o bogăţie rusă amplă de redistribuit, dar nu mai există multă putere.

Oligarhii ucraineni, unii dintre ei vechi duşmani ai colegilor lor ruşi, sunt şi ei decimaţi. Mulţi şi-au pierdut activele în zonele de război. După ce statul ucrainean s-a mobilizat pentru război, a obţinut monopolul violenţei, dizolvând armatele private pe care oligarhii ţării le conduceau. Iar în 2021, ţara a adoptat o lege de de-oligarhizare care îi obligă să îşi dezvăluie activele şi să nu mai finanţeze partidele politice.

Igor Kolomoisky, oligarhul al cărui canal a difuzat comedia TV anti-oligarhie care l-a împins pe Volodimir Zelenski în politică şi apoi i-a finanţat campania prezidenţială, a fost arestat sub suspiciunea de fraudă şi spălare de bani, pe care o neagă. Zelenski s-a întors împotriva creatorului său, aşa cum a făcut Putin împotriva lui Berezovsky. A fost nevoit: ţările occidentale vor finanţa reconstrucţia Ucrainei şi vor lăsa Ucraina să intre în UE doar dacă vor crede că oligarhii nu vor băga banii în buzunar.

În SUA, Lina Khan, preşedinta Comisiei Federale pentru Comerţ (FTC), a avut puţin succes în reducerea dominaţiei pe piaţă a marilor platforme tehnologice. Când FTC a dat în judecată Amazon luna trecută, pieţele au părut să dea din umeri. Astfel, giganţii tehnologici nu îşi vor pierdea puterea în viitorul apropiat.

Legile stricte ale UE împotriva monopolurilor ar putea obţine mai mult. Cu toate acestea, în general, oligarhilor le este mai uşor să îşi apere averea decât puterea. Într-o lume globalizată, aceştia pot găsi oricând paradisuri în care statul de drept pentru oamenii bogaţi încă se aplică. În plus, spun Lingelbach şi Rodríguez Guerra, oligarhii tind să prospere în perioade de tranziţie şi incertitudine precum cea de astăzi.