BIOGRAFIE: Giorgios Papandreou, provenit dintr-o familie cu tradiţie politică, părăseşte Guvernul grec

Premierul grec, în vârstă de 59 de ani, care a comparat economia greacă cu un vapor pe cale să se scufunde atunci când a cerut ajutorul partenerilor săi europeni în aprilie 2010, o lasă într-o stare similară Titanicului după coliziunea cu aisbergul, potrivit mai multor comentatori şi analişti.

Totuşi, acest social-democrat reformist convins, născut şi crescut în Statele Unite, cu o anumită viziune europeană şi greu de suspectat de corupţie, spre deosebire de o parte a clasei politice elene, a debutat impecabil la preluarea puterii, în octombrie 2009: nu i-a fost teamă să critice deficitele şi datoriile acumulate din neglijenţa predecesorilor săi.

Fost ministru de Externe, Papandreou a promis, de asemenea, o „aducere la ordine” a statului grec, afectat de clientelism şi corupţie.

Din mai 2010 şi de la primul ajutor financiar plătit de UE şi FMI Greciei, el s-a bătut pentru a reuşi imposibilul: să mulţumească pe de o parte creditorii ţării care cer din ce în ce mai multă austeritate, iar pe de altă parte electoratul grec reticent la aceste măsuri. Premierul se confruntă rapid cu o contestare socială generalizată.

Fronda s-a extins în propiul partid, Pasok, dar fiind un politician abil, el a reuşit să îşi menţină majoritatea în Parlament. Socialiştii au plătit chiar luxul de a câştiga alegerile locale, ceea ce s-a întâmplat rar într-o ţară cu împrumut de la FMI.

Încă de la începutul crizei, Papandreou a făcut apel la reţeaua Internaţionalei Socialiste, în special la Dominique Strauss-Kahn, care în perioada respectivă era directorul Fondului Monetar Internaţional.

Acesta din urmă a avut un rol determinant pentru ca UE să fie solidară financiar cu Grecia pentru a salva zona euro.

Dar planul pus în aplicare în mai 2010 nu a fost suficient, măsurile de austeritate amplificând recesiunea ţării.

Adversarii săi politici şi naţionaliştii greci mândri îi reproşează, de asemenea, că a acceptat o tutelă totală a europenilor asupra Greciei, constrânsă să îşi vândă bijuteriile de familie şi pierzând orice autonomie financiară.

După adoptarea laborioasă a celui de-al doilea plan european, în noaptea de 26 spre 27 octombrie, Papandreou a comis o eroare fatală propunând un referendum în privinţa acestui plan, o idee mai veche a lui.

Acest anunţ a declanşat o panică generală pe pieţe şi nemulţumirea profundă a partenerilor săi, incertitudinea legată de un referendum fiind incompatibilă cu plata unor noi tranşe de ajutor financiar vitale pentru ţară.

După ce a folosit o parte din capitalul său politic de moştenitor al unei mari dinastii sociale greceşti pentru a lupta împotriva datoriei lăsate de generaţiile tatălui şi bunicului său, el a pierdut ceea ce i-a mai rămas din credibilitate în această ultimă piruetă, vâzându-se constrâns să negocieze un Guvern de alianţă cu redutabilul său inamic, liderul dreptei Antonis Samaras, obţinând totuşi un vot de încredere în Parlament.

Născut la 16 iunie 1952 la Saint-Paul (Minnesota), Giorgios Papandreou, cel mai mare dintre fraţi într-o familie cu patru copii, şi-a început cariera politică ocupând posturi secundare în guvernele tatălui său (1981-1989, 1993-1996).

Sociolog de profesie, marcat de experienţa social-democraţiei scandinave, el a întors spatele în anii ’90 vechii gărzi populiste a Pasok pentru a adera la tabăra modernistă a lui Costas Simitis, premier din 1996 până în 2004 şi arhitect al intrării Greciei în zona euro.

La Ministerul Afacerilor Externe, Giorgios Papandreou a fost în 1999 artizanul detensionării relaţiilor cu Turcia şi vecinii balcanici.

El a vegheat şi asupra menţinerii bunelor relaţii transatlantice, în pofida sentimentului antiamerican al grecilor, care au primit în mai multe rânduri, în timpul crizei, susţinerea preşedintelui american Barack Obama.