Înmormântarea lui Iisus Hristos şi obiceiurile funerare ale evreilor în antichitate

Înmormântarea lui Hristos 

Iisus Hristos a fost cel mai cunoscut personaj din istoria creştinismului.

A fost răstignit de romani pentru că se proclamase regele iudeilor.

După moartea sa pe cruce, trupul său a fost luat de un preot bogat numit Iosif din Arimateea, membru al Sanhedrinului, convertit în taină la credinţa lui Hristos.

Acesta i-a înfăşurat Trupul lui Hristos într-o pânză curată şi l-a pus într-un mormânt nou, săpat în stâncă, pe care l-a sigilat cu o piatră mare.

Actul său a fost gestul său de respect şi de credinţă faţă de cel pe care îl considera Mesia, adică trimisul lui Dumnezeu.

Înmormântarea lui Iisus a respectat obiceiurile funerare ale evreilor din antichitate.

Ce obiceiuri aveau evreii în antichitate când îşi înmormântau persoanele dragi? 

Evreii credeau într-o viaţă de apoi şi într-o judecată divină, de aceea îşi îngrijeau morţii cu mare atenţie şi solemnitate.

Ei spălau şi ungeau trupurile celor morţi cu miruri şi balsamuri, pentru a le conserva. Iar sufletele lor erau pregătite pentru judecată. 

Trupurile celor morţi erau apoi îmbrăcate cu haine albe sau erau înfăşurate în giulgiuri curate şi cu cârpe legate strâns la cap şi la picioare.

În cele din urmă, trupurile evreilor decedaţi erau aşezate în morminte săpate în stâncă sau în peşteri naturale, iar intrarea era acoperită cu piatră sau cu lespezi.

Mormintele erau de obicei situate în afara oraşelor sau satelor, pentru a nu-i contamina pe cei vii cu duhoarea putreziciunii. 

Evreii nu foloseau sicrie pentru morţii lor, ci doar nişte lăcaşuri de adâncitură arcuită folosită ca loc de înmormântare, numite "arcosolii", unde puteau fi depuse mai multe trupuri ale celor decedaţi. 

Acestea erau nişte nişe săpate în peretele mormântului, care erau acoperite cu o placă de piatră sau de lemn, pe care se scria numele şi data morţii celui îngropat acolo.

Uneori, după ce trupul se descompunea complet, oasele erau strânse şi băgate într-o cutie mică numită "osuar", care era depozitată în alt loc din mormânt sau chiar mutată în alt mormânt.

Evreii aveau obiceiul de a vizita mormintele celor dragi şi de a le aduce ofrande sau daruri simbolice, cum ar fi flori, fructe, ulei sau vin. Ei aprindeau lumânări sau candele pentru a lumina întunericul mormântului şi pentru a reprezenta sufletul celui mort.

De asemenea, ei se rugau pentru odihna veşnică a morţilor şi pentru iertarea păcatelor lor. Respectau un timp de doliu de şapte zile după moartea unei persoane apropiate, timp în care nu lucrau, nu se spălau şi nu se bărbiereau.

Înmormântarea lui Iisus Hristos a fost un eveniment marcant pentru istoria creştinismului, deoarece după trei zile el a înviat din morţi şi s-a arătat ucenicilor săi şi altor martori. 

Viaţa de apoi în Iudaism? 

Viaţa de apoi în religia iudaică este o tema complexă şi nu foarte clară, deoarece iudaismul se concentrează mai mult pe viaţa prezentă şi pe respectarea legii divine (Halaha) decât pe destinaţia sufletului după moarte. Totuşi, există câteva concepte şi credinţe care se referă la viaţă de apoi în iudaism, care au evoluat de-a lungul istoriei.

Unul dintre aceste concepte este Sheol, care înseamnă “locul întunecat” sau “locul umbrelor”. Sheol este menţionat în multe pasaje din Biblia ebraică (Tanah), ca fiind locul unde merg toţi morţii, indiferent de faptele lor bune sau rele. Sheol nu este un loc de pedeapsa sau de răsplată, ci un loc de tăcere şi uitare, unde sufletele nu mai au nicio legătură cu Dumnezeu sau cu lumea. Uneori, Sheol este descris că fiind situat sub pământ sau în adâncurile marii.

Un alt concept este cel de înviere a morţilor (tehiat ha-metim), care apare mai târziu în scrierile profetice şi apocaliptice din Biblia ebraică. Învierea morţilor presupune că Dumnezeu va readuce la viaţă trupurile celor drepţi la sfârşitul timpurilor, când va avea loc judecată universală şi instaurarea regatului lui Dumnezeu pe pământ. Învierea morţilor este considerată un miracol al lui Dumnezeu şi o dovadă a puterii şi dreptăţii sale. Învierea morţilor este afirmată şi în rugăciunile zilnice ale evreilor şi în confesiunea de credinţă numită Shema Israel.

Un al treilea concept este cel de lumea viitoare (olam ha-ba), care se referă la starea sufletului după moarte sau după înviere. Lumea viitoare este descrisă diferit în diverse surse iudaice, ca fiind un loc de fericire şi pace, unde sufletele celor drepţi se bucură de prezenţa lui Dumnezeu şi de cunoaşterea adevărului. Uneori, lumea viitoare este identificată cu Grădina Edenului sau cu Ierusalimul ceresc. Lumea viitoare este accesibilă numai celor care au respectat legea lui Dumnezeu şi au făcut fapte bune, în timp ce cei răi sunt excluşi sau pedepsiţi temporar sau pentru eternitate.

Aceste concepte nu sunt unanim acceptate sau interpretate de toţi evreii, ci variază în funcţie de curentul religios (ortodox, conservator, reformist etc.), de tradiţia culturală (ashkenazi, sefardi etc.) sau de preferinţă personală. Iudaismul nu impune o dogmă oficială despre viaţă de apoi, ci lasă fiecărui evreu să îşi formeze propria opinie pe baza studiului textelor sacre şi a raţionamentului logic.

Gehenna este un termen care provine din numele unei vale din apropierea Ierusalimului, unde în trecut se practicau sacrificii de copii în foc pentru zeul Moloh. Această vale a devenit mai târziu un loc de aruncare a gunoaielor şi a cadavrelor, unde ardeau mereu flăcări. Din această cauză, Gehenna a fost asociată cu ideea de iad sau de loc de pedeapsă pentru cei răi după moarte.

Gan Eden este un termen care înseamnă “grădina Edenului” sau “grădina plăcerii”. El are două sensuri în iudaism: unul care se referă la locul unde Dumnezeu a creat primii oameni, Adam şi Eva, şi unde au trăit până la căderea lor în păcat; şi altul care se referă la locul unde merg sufletele celor drepţi după moarte sau după înviere.