Ion Cristoiu: Sindromul Fetiţei cu chibrituri

Presa interbelică îşi făcuse o tradiţie din a consacra un număr special, în pagini mai multe decît în mod normal şi cu un anume conţinut, Crăciunului din Anul respectiv. Făcut să apară în după- amiaza de Ajun, deşi datat 25 decembrie, cu menţiunea Număr special de Crăciun, numărul respectiv juca un dublu rol:

Se înscria în atmosfera de sărbătoare trăită de cititori.

Asigura redactorilor şi colaboratorilor o vacanţă de Crăciun, deoarece următorul număr apărea abia pe 27 decembrie.

Cititor al presei interbelice, nu m-au interesat prea tare ediţiile de Crăciun. Cu mici excepţii, cuprind materiale de mîntuială, izvorîte din clişee tipice sărbătoririlor cu orice preţ. Emisiunile din aceste zile de la televiziunile de ştiri sînt la fel de lipsite de har ca şi numerele interbelice de Crăciun. Pe prima pagină se publica în chip automat un articol duios dedicat Crăciunului din anul respectiv. Bla-bla-bla-urilor despre Ieslea Sfîntă, despre Magi, despre Steaua sus răsare li se adăugau smiorcăielile despre cei fără adăpost, despre săraci şi bogaţi, într-un cuvînt texte sub puterea sindromului numit de mine al Fetiţei cu chibrituri.

Răsfoind colecţia Evenimentului zilei am descoperit că, în decembrie 1994, am încercat să facem şi noi, redacţia ziarului postdecembrist, un număr dedicat Crăciunului. Datat sîmbătă 24 decembrie-marţi 27 decembrie 1994, numărul cu pricina îşi întîmpina cititorii cu o pagină întîi care le ura Crăciun fericit! Urarea era plasată deasupra unor imagini din Biblie. Sub ele era aşezat, de a latul paginii (altfel decît se obişnuia), textul meu „Crăciun românesc”, fără a fi încadrat la rubrica tradiţională Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu. Pentru că textul meu se voia o reluare în context postdecembrist a tradiţionalelor texte interbelice de Crăciun, îl reproduc aici sub titlul de atunci. Poate ţine locul unui text publicat azi, de Crăciun, despre Crăciun, dar mai ales dă seamă de cum se înfăţişa Crăciunul din 1994 ziaristului Ion Cristoiu de atunci şi cred şi cititorilor EVZ de atunci.

„Crăciun românesc

Nimic mai simplu pentru împroprietăritul cu condei să scrie un articol trist despre Crăciun. Istorioara fetiţei cu chibrituri poate fi copiată şi răscopiată în toate limbile literar-publicistice, indiferent de ţară, de nivel, de cultură şi civilizaţie. Peste tot vom găsi un copil al nimănui care tremură de frig în timp ce alţii se sufocă de căldură prin palate. Peste tot vom găsi un cititor care să lăcrimeze parcurgînd povestea despre săracul muritor de foame în timp ce el se ghiftuieşte. Povestea celebrei fetiţe ar merge chiar şi într-un regim dictatorial de Stînga. Locul bogaţilor dănţuind prin saloane l-ar lua nomenclaturişti chefuind în zilele de protocol, iar al fetiţei, fiica unui proletar amăgit de promisiunile leniniste de egalitate şi dreptate socială. Cu atît mai simplu de fabricat un articol suspinînd în România Crăciunului de azi. Cinci ani de capitalism sălbatic au dus la adîncirea inegalităţilor sociale pînă la proporţiile unor prăpastii. Unii au devenit mai bogaţi, alţii, mai săraci. Avînd în vedere că România mai stă sub tradiţia bogăţiei ostentative, de ţoapă ajunsă, contrastele sociale sînt extrem de puternice. Fetiţa cu chibrituri poate fi întîlnită în mii de exemplare. Cum în mii de exemplare pot fi întîlniţi şi cei al căror lux dă peste marginea bunului simţ. Unii risipesc milioane pe toalete pentru o singură seară de bal, în timp ce alţii n-au nici după ce bea apă. Îmboldiţi şi de metaforele propagandei comuniste, păstrate în subconştientul fiecărui dintre noi, am putea lesne întocmi un material lăcrimos despre acest Crăciun românesc.

Realismul – steaua sub care ne-am străduit a scrie un an întreg – ne îndeamnă să refuzăm clişeul fetiţei cu chibrituri. A scrie despre Crăciunul trist al românilor de azi ar însemna să ne supunem unei formule literar-publicistice venite de-a gata. O formulă bătătorită, asemănătoare celor prin care viaţa la sate e înfăţişată ca o lungă înşiruire de bunici sfătoşi, iar realitatea din România ca o perpetuă sîrbă cu flăcăi vîrîţi în iţari şi fete strînse în catrinţe. Adevărul e că acest Crăciun nu e nici vesel, nici trist. El e un Crăciun de tip românesc. Un Crăciun, adică, al unor oameni care, indiferent de avere, de salariu, de inteligenţă şi cultură, de necazuri şi bucurii găsesc răgazul de a-l sărbători. Privind foiala din această săptămînă, ne-am putut da seama cu toţii că fiecare român s-a străduit să aibă ceva pe masă pentru momentul sărbătorit de toţi creştinii. Se spune că pentru om petrecerea e înainte de toate o chestiune de trăire sufletească. Oricît de frumos, oricît de strălucitor ar fi în jur, dacă sufletul omului nu e în sărbătoare, nimic nu-l poate face să petreacă. Acest adevăr de psihologie umană îşi găseşte deplină concretizare în cazul românilor. Am rezistat prin vremi, la răscruce de imperii, pentru că întreaga noastră credinţă s-a ascuns în suflet. Pentru a ne-o dovedi, n-am avut nevoie de catedrale măreţe. Ne-a fost suficientă credinţa de suflet, pîlpîind acolo, timp de veacuri, fără să se stingă, ca o lunînare ocrotită în palme de tăioşenia vîntului. Această capacitate de sărbătoare interioară a făcut ca, în ciuda interdicţiilor puse de regimul comunist, Crăciunul să fie petrecut de toţi românii timp de aproape cinci decenii. Dictatura a putut închide biserici, a putut asupri preoţi, a putut interzice mersul la slujbă. N-a putut opri însă sărbătoarea din sufletul românului. N-a putut pătrunde pînă acolo unde se desfăşura plenar, cu lumini multicolore, cu brazi împodobiţi, cu Moşi tradiţionali, Crăciunul sufletesc al fiecăruia. Nu s-a născut forţă pe lume ca să poată interzice românului Crăciunul interior.

Un asemenea Crăciun îl sărbătoresc şi acum românii. Desigur, viaţa e cum nu se poate mai grea. Naşterea lui Iisus simbolizează naşterea speranţei, a speranţei de mai bine, de mai frumos. Or, tocmai acum, de Crăciun, românii sînt lipsiţi de orice speranţă. Nu ştiu ce le va aduce anul următor. Totul pluteşte în confuzie. Totul e împotmolit într-o băltoacă grea. Străbatem cu toţi un tunel la capătul căruia nu e nici o luminiţă. Cu toate acestea, fiecare român va sărbători cum se cuvine acest Crăciun. Va uita, pentru o clipă, necazurile cotidiene. Va uita că preţurile sînt mari. Va uita că străzile, casele, sînt cenuşii. Va uita că nu e căldură. Va uita că mîine ar putea fi şomer. Va uita că politicienii nu se gîndesc la ei. Va uita că cei de la putere i-au făcut promisiuni deşarte. Va pune între paranteze viaţa amărîtă din jur. În spaţiul pe care fiecare şi-l va realiza astfel, va sărbători cu ai lui Crăciunul românesc. Sub puterea sărbătorii din suflet, puţinul de pe masă se va transforma într-un ospăţ îmbelşugat. Sub puterea sărbătorii din suflet, iradiind pînă departe, asemenea Pruncului sfînt, totul în jur i se va părea frumos, măreţ. Va vedea nu numi prezentul, dar şi viitorul în culori sărbătoreşti. Mirajul va dura puţin. Dar va fi. Dar îşi va spune cuvîntul. Şi de dragul lui refuzăm să scriem un articol lăcrimos despre Crăciun. De dragul petrecerii din suflet, vom pune şi noi între paranteze asprimea condeiului şi ne vom îmblînzi sărbătoreşte glasul, urînd cititorilor noştri: Crăciun fericit! Crăciun românesc fericit!

*

Scriam pe 11 iulie 2014

Arestarea Fratelui – un scandal din care Traian Băsescu a ieşit bine

Un sondaj INSCOP arată că 51,5% din români cred că Traian Băsescu nu ar trebui să demisioneze din funcţia de preşedinte al României ca urmare a scandalului în care este implicat fratele său. Cei care cred că demisia preşedintelui este imperios necesară numără 35,7%, procent format din nucleul dur al votanţilor PSD/USD, apreciază sociologii INSCOP Research. Această informaţie îi face pe cei de la Adevărul să publice rezultatele sondajului sub titlul Traian Băsescu iese neaşteptat de bine din scandalul Bercea Mondial Distinşii confraţi vor fi vrut să pună niţel sensationalism în titlu pentru ca articolul să se vîndă pe sub mînă. Altfel nu-mi explic titlul, deoarece pînă şi un ageamiu într-ale stărilor de spirit româneşti şi-ar fi dat seama că Traian Băsescu n-avea cum să iasă rău din această încercare de viaţă:

1. Românii au judecat cu mintea, şi nu hormonii, cum s-a întîmplat în ce-i priveşte pe politicieni. Aşa cum de atîtea ori am zis şi scris în timpul scandalului, orice om care trăieşte în realitate şi nu în politică îşi dă seama că numai în comunismul Stalinist răspundeai şi pentru ce sînt şi ce-au făcut neamurile;
2. Românii nu putea decît să fie impresionaţi de sacrificiul lui Traian Băsescu. Indiferent de ce a făcut Mircea Băsescu, sîngele apă nu se face pentru fratele Traian Băsescu. Doar celor bătuţi în cap de propaganda PSD-istă s-au putut bucura de nenoricirea abătută asupra unui om.

Scriam pe cristoiublog.ro că arestarea lui Mircea Băsescu va întări autoritatea Justiţiei. Sondajul mă confirmă. În acelaşi timp, sondajul dezvăluie şi faptul că arestarea fratelui i-a crescut cota de simpatie lui Traian Băsescu. Nu mă miră. Din viaţă ştiu că există o balanţă a lui Dumnezeu între diferitele planuri ale existenţei noastre pe Pămînt. Cînd suferim în planul vieţii personale, Dumnezeu se grăbeşte să ne mîngîie în planul vieţii personale. În aprecierea reacţiei românilor, politicienii au dat-o în bară. Să mă mire?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro