Ioan Teologul, un creştin exilat pe insula Patmos din Marea Egee  a scris Cartea Apocalipsei, undeva între anii 81–96 d.Hr. 

Trei decenii mai târziu, undeva prin 121 d.Hr., Suetonius, un istoric roman, avea să publice cartea Vieţile celor 12 Cezari, de la Cezar la Domiţian. 

Gaius Suetonius Tranquillus, unul dintre cei mai importanţi istorici romani, a descris vieţile celor 12 împăraţi ai dinastiei iulio-claudiene şi ai dinastiei flaviene pe un ton critic şi ironic. 

Ioan Teologul, autorul creştin al Apocalipsei lui Ioan, i-a descris dintr-o viziune sumbră, în dodii, foarte detaliat şi cu mult simbolism. 

Iulio-Claudienii 

Iulius Cezar 

Ioan din Patmos scrie în Cartea Apocalipsei că a avut o viziune cu o fiară ce a apărut din mare, care avea 10 coarne şi şapte capete cu nume de hulă. Avea trup de leopard, labe ca de urs şi gură ca de leu, având putere dată de Balaur (Satana sau Şarpele care i-a ispitit pe Adam şi Eva să mănânce din Pomul Cunoaşterii), primind un scaun de domnie şi o stăpânire mare. 

Această creatură avea agilitatea Imperiului Macedonean al lui Alexandru cel Mare, ferocitatea Imperiului Persan al lui Xerxes şi splendoarea Imperiului Babilonian al lui Nabucodonosor al II-lea. 

Este Imperiul Roman făurit de Iulius Cezar, generalul iscusit şi dictatorul care a condus Imperiul Roman cu o mână de fier vreme de 3 ani şi jumătate, din anul 47 î.Hr. când a devenit conducătorul de necontestat al Mediteranei după:

-înfrângerea rebeliunii sclavilor condusă de gladiatorul Spartacus în 71 î.Hr.

-înfrângerea lui Vercingetorix şi cucerirea Galiei (Franţa de azi) în 52 î. Hr.

-înfrângerea generalului roman Cneus Pompeius Magnus după un război civil sângeros în 48 î.Hr. 

-înfrângerea faraonului Ptolemeu al XIII-lea al Egiptului şi instaurarea Cleopatrei la tron în 47 î.Hr. 

-înfrângerea lui Labienus şi a fiului lui Pompei la Munda, anul 45 î.Hr. 

Cucerind Galia, nordul Africii şi menţinând Egiptul ca stat clientelar, şi asta după progresele făcute de Pompei de a cuceri Iudeea, Asia Mică şi Siria,  Scipio Aemilianus care a distrus Cartagina şi Lucius Mummius care a cucerit Grecia, Scipio Africanul care a cucerit Hispania şi l-a învins pe Hanibal, Cezar a închis Marea Mediterană, făcând-o mare romană - MARE NOSTRUM. Imperiul Roman devenise unul maritim după 300 ani de războaie. 

Cezar a făcut multe reforme, fiind creatorul calendarului iulian după ce a împărţit anul în 365 de zile şi 12 luni (luna a cincea din calendarul roman a devenit numită după numele său, Iulie), dar a devenit faimos şi datorită brutalităţii sale - a ordonat tăierea mâinilor galilor care i s-au opus, a forţat populaţia galică la foamete în urma unui asediu al Alesiei, a ordonat execuţii şi epurări. 

El a jucat un rol cheie în transformarea Republicii Romane în Imperiul Roman. A fost asasinat de un grup de senatori conduşi de Brutus la 15 martie 44 î.Hr., în încercarea de a restabili republica.

Rănit de moarte,  Imperiul s-a vindecat repede, încât că tot pământul s-a mirat. 

Moartea lui Cezar nu a pus capăt moştenirii sale - a fost continuată de nepotul său. 

Octavian Augustus 

Nepotul şi moştenitorul său adoptiv, Octavian, cunoscut mai târziu sub numele de Augustus, a devenit primul împărat roman şi fondatorul dinastiei Iulio-Claudiene.

Augustus a folosit religia ca instrument pentru a-şi legitima puterea şi pentru a-şi promova agenda politică. El a susţinut că era fiul unui zeu, deoarece Iulius Cezar fusese recunoscut oficial ca zeu de către statul roman după moartea sa.  

A inscripţionat pe monede că este Fiul Zeului, pe o parte punând o stea - cometa lui Cezar, cometă ce a fost vizibilă pe Pământ după asasinarea sa. 

I-a preluat chiar şi numele pe care l-a transformat într-un titlu imperial- CAESAR. 

A răzbunat moartea sa prin a-i umili pe asasinii lui Cezar în Bătălia de la Filipi din 42 î.Hr., a ocupat Egiptul după ce şi-a învins adversarii, pe generalul roman Marcus Antonius şi soţia sa, regina Cleopatra. 

Despre soţia sa, Livia, au apărut speculaţii că şi-a otrăvit nepoţii şi pe orice membru al familiei sale care avea convingeri republicane sau opinii incomode împotriva imperialismului roman.

Ca primul împărat şi fondator al Principatului, a făurit un imperiu consolidat care a stăpânit numeroase popoare de culturi şi cu limbi diferite, ajungând să poarte apoi un război spiritual cu o nouă religie - creştinismul. 

Augustus era considerat un bun împărat, pe de altă parte, Suetonius scrie că era cuprins de cruzime şi răzbunare 

A construit un templu pentru cultul lui Divus Julius (Divinul Julius) la Roma. El a încurajat, de asemenea, înfiinţarea de temple şi altare pentru Cezar în alte părţi ale imperiului, în special în Asia Mică, unde cultul împăratului era mai acceptabil din punct de vedere cultural decât în Italia.

Făcându-l pe Iulius Cezar un zeu, Augustus nu numai că şi-a onorat tatăl adoptiv, dar şi-a asigurat şi propria poziţie de conducător suprem şi conducător spiritual al Romei.

El a creat un sentiment de continuitate şi legitimitate pentru dinastia sa şi s-a făcut pe sine şi pe succesorii săi reprezentanţii voinţei şi gloriei lui Cezar pe pământ. De asemenea, a făcut apel la sentimentele şi superstiţiile religioase ale poporului roman, care îl vedea ca pe un patron evlavios şi binevoitor al zeilor. Cultul lui Divus Julius a durat secole, până când creştinismul a devenit religia dominantă a imperiului.

Augustus - primul, cel mai mare şi cel mai longeviv împărat este lăudat pe bună dreptate ca fiind arhitectul imperiului roman. 

Cu toate acestea, nici el nu a lipsit de excesele lui bizare. Era cunoscut pentru o grămadă de legi morale bizare. De exemplu, tinerele văduve care nu s-au recăsătorit nu li s-ar permite moştenirea şi pedepsea cu asprime adulterii, printre victime fiind chiar şi propria sa fiică, Iulia, care a fost exilată pentru tot restul vieţii sale. 

Cea mai mare tragedie a vieţii sale a fost pierderea a trei legiuni în ambuscada de la Pădurea Teutoburgică din anul 9 d.Hr. 

Foarte pragmatic, viclean, inteligent şi acid de-a lungul vieţii sale, axat pe lectură, este comparat cu Vladimir Putin. 

Sora sa mai mare, Octavia, care a fost dată în căsătorie lui Marcus Antonius, a fost  străbunica împăratului Caligula şi a împărătesei Agrippina cea Tânără, bunica maternă a împăratului Claudius şi străbunica paternă şi stră-străbunica maternă a împăratului Nero. 

Tiberius 

Tiberius a fost doar al doilea împărat şi, de fapt, a fost unul reticent. A făcut excese şi a avut o domnie plină de acte de brutalitate, mulţi istorici comparându-l cu Iosif Stalin. 

Din punct de vedere politic, el este cunoscut în mare parte pentru epurări şi execuţii, care, în mod oarecum ciudat, au fost, probabil, destul de importante în consolidarea imperiului.

Nu după mult timp după ce a devenit împărat, practic s-a retras în vila sa din afara Romei, în insula Capri, şi a dus o viaţă foarte  depravată.   

Gândiţi-vă, poate, la preşedintele american Donald Trump care părăseşte Casa Albă şi se mută  la Mar-a-Lago unde îşi duce mandatul prezidenţial şi dă decrete de acolo, scrie publicaţia Star Insider. 

Fără îndoială,  Tiberius a fost disperat de inconfortabil în rolul de împărat. 

Întreţinea relaţii sexuale cu minori, de multe ori îi arunca de pe stâncă în mare, chinuia femeile în sălile cu picturi şi basoreliefuri erotice.

În anul 30, la Ierusalim, Iisus Hristos a fost executat prin crucificare în Iudeea de către Ponţiu Pilat pentru erezie şi opoziţie faţă de cultul imperial roman, dar lumea era preocupată de faptul că Tiberius a prevenit un complot imperial condus de şeful gărzii pretoriene, Sejanus, pe care l-a executat. 

Caligula 

Caligula - Domnia lui plină de sânge a durat doar patru ani, dar chiar şi la 2000 de ani după asasinarea sa, numele său este sinonim cu unele dintre cele mai josnice forme de cruzime, sadism şi nebunie.

Numele său real era Gaius Iulius Caesar Germanicus, dar a primit porecla de Caligula (care înseamnă “cizmuliţă”) de la soldaţii tatălui său, pe care îi însoţea în campaniile militare din Germania.

Nu i-a fost tocmai uşor să copilărească ca nepot al lui Tiberius. A fost singurul bărbat supravieţuitor al epurării tiberiene şi şi-a văzut întreaga familie masacrată înainte de a urca pe tron chiar de bunicul său. 

S-a răzbunat prin a-l sufoca cu o pernă şi a deveni co-împărat alături de Gemellus, pe care apoi l-a asasinat şi pe acesta, devenind unul stăpânitor al Romei.

A devenit împărat la vârsta de 24 de ani, după moartea lui Tiberius, care l-a adoptat şi l-a numit moştenitor. Iniţial, a fost popular şi iubit de popor, dar după o boală gravă, personalitatea sa s-a schimbat radical şi a devenit tiranic şi paranoic

Cea mai cunoscută poveste despre el este că şi-a numit calul preferat, Incitatus, consul. Cu toate acestea, acest lucru este în general acceptat ca nu este adevărat.

Întreţinea relaţii sexuale cu surorile sale, mai ales cu Drusilla, care a murit însă la o naştere. A jelit-o atât de mult încât că a făcut-o zeiţă. 

A ordonat ca multe statui să fie decapitate pentru a le amplasa capete cu chipul său. 

A invadat Marea Britanie cu legiuni doar pentru a trimite soldaţii să culeagă scoici şi să declare război zeului Neptun. 

Puţine înregistrări au supravieţuit despre domnia sa, dar se crede că este printre cele mai sângeroase din imperiu, relatează Stars Insider. 

A fost asasinat la vârsta de 28 de ani de către un grup de ofiţeri ai gărzii pretoriene, care l-au înjunghiat de 30 de ori în timp ce se întorcea de la jocurile publice. Au fost ucişi şi soţia şi fiica lui Caligula. Succesorul său a fost unchiul său Claudius

Claudius 

Claudius a fost al patrulea împărat roman, conducând între 41 şi 54 d.Hr. Născut la Lugdunum (actualul Lyon, Franţa), a fost primul împărat roman care s-a născut în afara Italiei.

A fost membru al dinastiei Julio-Claudiene, fiul lui Drusus şi Antonia Minor, nepotul lui Tiberius şi nepotul lui Augustus.

Claudius suferea de diverse dizabilităţi fizice, cum ar fi o şchiopătare şi o bâlbâială, fiind ridiculizat şi dispreţuit în rândul familiei sale şi al nobilimii. A fost exclus din viaţa publică până la consulatul său în 37 d.Hr., pe care l-a împărţit cu nepotul său Caligula.

S-a dedicat activităţilor academice, scriind lucrări despre istorie, drept şi lingvistică. A fost un expert în cultura şi istoria etruscă şi cartagineză.

Claudius a devenit împărat după asasinarea lui Caligula în anul 41 d.Hr., când a fost descoperit ascuns în spatele unei perdele de către Garda Pretoriană.

Iniţial a fost reticent în a accepta tronul, dar a fost convins de soldaţi. S-a confruntat cu mai multe  comploturi împotriva vieţii sale, în special din partea membrilor propriei sale familii, precum soţia sa, Messalina, căreia i-a ordonat execuţia. A executat mulţi senatori care au fost implicaţi. 

Claudius s-a dovedit a fi un administrator capabil şi eficient, care a reformat birocraţia imperială, a restabilit finanţele publice, a îmbunătăţit sistemul judiciar şi a extins cetăţenia romană în multe provincii.

El a fost, de asemenea, un constructor ambiţios, construind drumuri, apeducte, canale şi porturi în tot imperiul. El a extins teritoriul roman prin anexarea Marii Britanii în anul 43 e.n.  De asemenea, a promovat comerţul cu India. 

Claudius s-a căsătorit apoi cu nepoata sa Agripina cea Tânără, care avea un fiu pe nume Nero dintr-o căsătorie anterioară. Agrippina l-a convins pe Claudius să-l adopte pe Nero ca moştenitor, în locul propriului său fiu Britannicus. De asemenea, l-a otrăvit pe Claudius cu  ciuperci în anul 54 d.Hr., făcându-l pe Nero noul împărat.

Nero 

Abia la 17 ani, când a devenit împărat, Nero va fi întotdeauna cunoscut, pe drept sau pe nedrept, ca omul care a cântat la liră în timp ce Roma a ars în timpul Marelui Incendiu din anul 64 d.Hr., fiind considerat un mare iubitor de artă şi muzică grecească. 

Nero până astăzi este asociat cu incendiul, deşi nu el l-a provocat. Incendiul a fost, pur şi simplu, provocat de o secetă puternică, iar cântarea Arderii Troiei în timpul incendiului Romei de către Nero a fost un mit. 

Dar pentru că populaţia l-ar fi bănuit pe el, Nero i-a învinuit pe creştini, o sectă religioasă bazată pe învăţăturile lui Iisus Hristos care se dezvoltase în tot imperiul. 

Nero a finanţat proiecte arhitecturale, printre care şi construirea unui colos gigantic unde avea să fie construit Colosseumul, precum şi un palat, dar a dus imperiul în faliment. 

A recurs ulterior la epurări şi confiscat averile senatorilor şi patricienilor romani pentru a-şi completa bugetul. 

Şi-a otrăvit şi mama, şi-a ucis soţia însărcinată lovind-o cu bestialitate şi apoi a văzut un băiat care semăna exact cu ea pe care l-a forţat să se căsătorească cu el, să se îmbrace ca femeie şi să fie castrat.  

Când senatorii nu l-au mai suportat şi l-au declarat drept Duşman al Romei, Nero s-a refugiat şi s-a sinucis. 

Unii creştini, printre care şi autorul Cărţii Apocalipsei, au făcut o referire directă la el, fiind descris ca cea de-a doua Fiară, identificată cu numărul 666. 

Mai mult, a fost primul împărat roman care a persecutat creştinii. 

Dar cel mai rău avea să vină după el. 

Flavienii 

Flavienii  au fost o dinastie imperială romană care a condus între 69 şi 96 d.Hr., formată din Vespasian şi cei doi fii ai săi Titus şi Domiţian. Au ajuns la putere în timpul războiului civil din 69, cunoscut drept Anul celor Patru Împăraţi, când şi-au învins rivalii Vitellius, Otho şi Galba.

Ei au restabilit stabilitatea şi prosperitatea imperiului după frământările şi excesele dinastiei Julio-Claudiene şi a domniei lui Nero.

Vespasian şi Titus

Una dintre cele mai notabile realizări ale lor a fost cucerirea Iudeii şi distrugerea Templului Ierusalimului în anul 70 e.n.

Revolta evreiască împotriva stăpânirii romane începuse în anul 66 e.n., iar Vespasian a fost trimis de Nero pentru a o suprima.

După moartea lui Nero, Vespasian l-a lăsat pe fiul său Titus la conducerea campaniei, în timp ce acesta şi-a asigurat pretenţia la tronul de la Roma.

Titus a asediat Ierusalimul timp de câteva luni, până când în cele din urmă a spart zidurile acestuia şi a ars Templul, care era cel mai sfânt loc pentru iudaism.

Distrugerea Templului a fost o lovitură devastatoare pentru poporul evreu şi pentru religia lor şi a marcat sfârşitul perioadei celui de-al Doilea Templu.

Flavienii şi-au sărbătorit victoria ridicând un arc de triumf la Roma, care înfăţişa scene din asediul şi prada luată de la Templu.

O altă realizare monumentală a flavienilor a fost construcţia Colosseumului, cunoscut şi sub numele de Amfiteatrul Flavian, la Roma.

Colosseumul a fost construit pe locul Casei de Aur a lui Nero, un palat fastuos care fusese demolat după moartea sa. Colosseumul a fost menit să fie un dar pentru poporul roman şi un simbol al generozităţii şi puterii Flavian.

A fost cel mai mare amfiteatru construit vreodată în lumea romană, cu o capacitate de aproximativ 50.000 de spectatori. A fost folosit pentru jocuri de gladiatori, execuţii şi torturat animale. 

Domiţian 

Domiţian a fost un împărat roman care a domnit între anii 81 şi 96.

A fost fiul lui Vespasian şi fratele mai mic al lui Titus, ultimul membru al dinastiei Flaviene. A fost un conducător autoritar şi nepopular cu Senatul, pe care l-a redus la rol ceremonial.  

A fost proclamat împărat de către garda pretoriană după moartea lui Titus, care nu avea copii. A reorganizat administraţia imperială şi a consolidat economia prin revalorizarea monedei romane. A iniţiat un amplu program de construcţii pentru a repara oraşul Roma, afectat de incendii şi cutremure. 

A dus războaie în Britania, unde generalul său Agricola a încercat să cucerească Scoţia, şi în Dacia, unde nu a reuşit să învingă pe regele Decebalus. A obţinut titlul de Germanicus după o victorie împotriva tribului germanic al chatilor.

A pretins că este un zeu şi a cerut să fie adorat ca atare. A adoptat titlul de Dominus et Deus (Stăpân şi Dumnezeu) şi s-a proclamat censor perpetuu (cenzor pe viaţă), având control asupra moravurilor publice şi private. A persecutat pe cei care se opuneau cultului său, inclusiv pe senatori, filozofi şi creştini.

Domiţian a fost asasinat la vârsta de 44 de ani de către un grup de ofiţeri ai palatului, care l-au înjunghiat în camera sa. A fost succedat de Nerva, un senator respectat, care a inaugurat dinastia Antoninilor. După moartea sa, memoria lui Domiţian a fost condamnată la uitare de către Senat, iar scriitorii ca Tacitus, Pliniu cel Tânăr şi Suetonius l-au prezentat ca un tiran crud şi paranoic.

Inclusiv Ioan din Patmos a scris în Cartea Apocalipsei despre Domiţianus, referindu-se la el ca cel de-al optulea împărat după Augustus, Tiberius, Caligula, Claudius, Nero, Vespasian şi Titus. 

Roma şi cele Şapte Coline - Târfa Babiloniană îmbrăcată în purpură 

Ioan din Patmos descrie târfa babiloniană ca pe o femeie îmbrăcată în purpură şi stacojiu, împodobită cu aur, pietre scumpe şi mărgăritare, călărind o fiară roşie, de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, cu şapte capete şi zece coarne. În mâna ei ţinea un potir de aur plin de spurcăciuni. 

Ioan mai scrie că era îmbătată cu sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus.  Ulterior, autorul scrie despre semnificaţia sa în capitolul 17 al Apcalipsei lui Ioan.

Sfântul Apostol Petru a fost crucificat cu capul în jos în anul 68 d.Hr., chiar la ordinul împăratului Nero, după ce a predicat ani la rând în Grecia şi Italia. Sfântul Apostol Andrei, care a predicat în Tracia şi Sciţia,a fost răstignit pe o cruce în formă de X, în anul 70. 

Iacov a fost decapitat în anul 44, Filip a fost crucificat în anul 80, Bartolomeu a fost jupuit de viu în anul 69, în Armenia, iar Toma a fost străuns cu o lance în India, în 72. 

Matei a fost înjunghiat cu o spadă în Etiopia,  Iacov al lui Alfeu a fost crucificat în Egipt, Iuda Tadeul a fost decapitat, Simon Zelotul a fost crucificat în Marea Britanie de azi sau tăiat pe jumătate de parţi, Matia a fost ucis cu pietre, iar Pavel din Tarsus a fost decapitat la Roma.

Aproape toţi ucenicii lui Hristos, exceptând Ioan Evanghelistul (a nu fi confundat cu Ioan Teologul) au fost martirizaţi până la redactarea Cărţii Apocalipsei. Mii de creştini au fost daţi la arenă, la lei, sau au fost crucificaţi şi arşi de vii. 

Purpura este o culoare roşie-violacee, închisă, descoperită de fenicieni, care se extragea dintr-o scoică marină numită Murex brandaris. Era o culoare foarte preţioasă şi rară, folosită de împăraţii romani pentru a-şi vopsi toga, fiind considerată culoare imperială şi divină.

Un înger îi explică lui Ioan din Patmos că Târfa Babiloniană este Cetatea Romei.

Fiara pe care ai văzut-o era, si nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc si are să se ducă la pierzare. 

Cele şapte capete sunt şapte munti pe care sade femeia.  

1. Aventin (Mons Aventinus) 
2. Palatin (Mons Palatinus) 
3. Quirinal (Collis Quirinalis) 
4. Viminal (Collis Viminalis) 
5. Caelius (Mons Caelius), 
6. Esquillin (Mons Esquilinus) 
7. Capitoliu (Mons Capitolinus) 

Cele şapte coline, mai spune îngerul, sunt şi cei şapte împăraţi - cinci au căzut, unul este, celalalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.

Augustus ar fi fost otrăvit de Livia, Tiberius a fost sufocat cu o pernă de Caligula, Caligula a fost asasinat de garda pretoriană, Claudius a fost otrăvit cu ciuperci, Nero s-a sinucis.

Acesta a fost succedat de Galba şi Vitellius au fost ucişi, Otto s-a sinucis, dar nu sunt consideraţi împăraţi propriu-zişi fiindcă au domnit toţi în anul 69, fiind un an de anarhie. 

Vespasian ar fi fost împăratul sub care Ioan ar fi început să scrie, în jurul anilor 70 d.Hr., apoi cel care va veni şi va rămâne puţină vreme, este Titus, fiul său, împăratul care a domnit doar doi ani (79-81). A avut una dintre cele mai scurte domnii.  

Cel de-al optulea împărat, care este considerată drept Fiara, este DOMIŢIAN, cea care merge la pierzare, cu care Ioan de Patmos a fost contemporan. El persecută creştinii şi se proclamă zeu în viaţă. 

Cele 10 coarne sunt zece împăraţi  care n-au primit inca imparatia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara.

Urmează alţi 10 împăraţi mari - cei cinci împăraţi buni din Dinastia Antoninilor- Traian (98-117), Hadrian (117-138), Antoninus Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180), apoi Commodus (180-192) a cărei viaţă este cunoscută pentru depravarea, excesele şi luptele cu gladiatori, marcând sfârşitul epocii de aur a Romei. 

Urmează o altă perioadă de tranziţie - anul celor cinci împăraţi din 193 d.Hr., şi apoi Dinastia Severilor  - Septimius Severus (193–198),   Caracalla (198–217), Eliogabal (218–222) şi Alexandru Sever 222–235, totalizând zece împăraţi până acum, cele 10 coarne. 

Apoi, din 235 d.Hr. începe Criza Secolului III, marcând declinul şi divizarea Imperiului Roman care tranzitează de la politeism la monoteism între 313 - 380  d.Hr.- începutul erei creştine şi a bisericii sau instaurarea Împărăţiei Cerului în Europa, Africa de Nord şi Orientul Apropiat şi Mijlociu.