La 31 octombrie 1922, Benito Mussolini a devenit premierul Italiei şi primul dictator fascist din Europa secolului 20

Tinereţea zbuciumată al unui socialist care a devenit fascist 

Mussolini, născut la Predappio, a fost copilul unor părinţi săraci - tatăl său era fierar, dar şi jurnalist socialist, iar mama sa era profesoară, şi mai avea doi fraţi. 

Familia sa locuia în două camere aglomerate la etajul doi al unui palat mic. Tatăl lui Mussolini îşi petrecea cea mai mare parte a timpului discutând despre politică în taverne şi cheltuind mulţi bani pe amanta sa. Mesele pe care le mâncau cei trei copii ai săi nu erau deloc copioase.

Mussolini era neascultător, indisciplinat şi agresiv. Era un bătăuş la şcoală şi capricios acasă.

A fost exmatriculat după ce şi-a înjunghiat un coleg cu un briceag şi a fost şi trimis la şcoala Giosuè Carducci din Forlimpopoli, de la care a fost exmatriculat după ce a agresat încă un coleg cu briceagul său.

A fost însă şi inteligent fiindcă a promovat examenele finale fără dificultate. A obţinut o diplomă de predare şi a lucrat o perioadă ca profesor de şcoală, dar curând şi-a dat seama că nu era total potrivit pentru o astfel de muncă.

La vârsta de 19 ani, era un tânăr scund, palid, cu o falcă puternică şi ochi enormi, întunecaţi, pătrunzători.

A părăsit Italia şi a plecat în Elveţia cu un medalion de nichel cu portretul lui  Karl Marx.

În următoarele câteva luni, potrivit propriei sale relatări, a trăit de la o zi la alta, schimbându-şi locurile de muncă. 

A citit multe lucrări scrise de filozofii şi teoreticienii ca Immanuel Kant , Benedict de Spinoza , Peter Kropotkin , Friedrich Nietzsche,  Hegel , Karl Kautsky şi Georges Sorel.

În timp ce şi-a câştigat o reputaţie de jurnalist politic şi vorbitor public. A făcut propagandă pentru un sindicat , propunând o grevă şi susţinând violenţa ca mijloc de a pune în aplicare revendicările. În mod repetat, a fost arestat şi închis. Când s-a întors în Italia în 1904,a  devenit din nou profesor de şcoală, de data aceasta în Alpii Veneţieni, la nord de Udine.

S-a întors iar la munca sindicală, la jurnalism şi la politica extremă, fiind iar arestat.

S-a îndrăgostit de Rachele Guidi, în vârstă de 16 ani, şi mai târziu s-a căsătorit cu el. La scurt timp după căsătorie, Mussolini a fost închis pentru a cincea oară; dar până atunci  Mussolini devenise recunoscut drept unul dintre cei mai talentaţi şi periculoşi dintre socialiştii tineri din Italia.

După ce a scris pentru multe ziare socialiste, a fondat un ziar propriu,La Lotta di Classe („Lupta de clasă”). A fost atât de reuşită această lucrare încât în ​​1912 a fost numit redactor al ziarului oficial socialist,Avanti! („Înainte!”), şi în calitate de redactor antimilitarist, antinaţionalist şi antiimperialist, el s-a opus cu nădejde intervenţiei Italiei în Primul Război Mondial .

Curând însă, s-a răzgândit cu privire la intervenţie. Legănat de aforismul lui Karl Marx conform căruia revoluţia socială urmează de obicei după război, a început să scrie articole şi să ţină discursuri la fel de violente în favoarea războiului.

A demisionat de la Avanti! şi a fost exclus din Partidul Socialist. Finanţat de guvernul francez şi de industriaşii italieni, ambii fiind în favoarea războiului împotriva Austriei, a creat publicaţia Popolo d'Italia („Oamenii Italiei”), în care îşi exprimă fără echivoc noua filozofie:

„De astăzi încolo suntem cu toţii italieni şi nimic altceva decât italieni. Acum că oţelul s-a întâlnit cu oţelul, un singur strigăt vine din inimile noastre: Viva l'Italia! [Trăiască Italia!]”.

Acesta a fost strigătul de naştere al fascismul.

În anul 1919 s-a format la Milano nucleul unui partid pregătit să-i susţină ideea ambiţioasă. Într-un birou din Piazza San Sepolcro, aproximativ 200 de republicani, anarhişti, sindicalişti, socialişti nemulţumiţi, revoluţionari neliniştiţi şi soldaţi s-au întâlnit pentru a discuta despre stabilirea unei noi forţe în politica italiană.

Mussolini a numit această forţă fasci di combattimento („formaţii de luptă”), grupuri de luptători legaţi între ele prin legături la fel de strânse precum cele care asigurau fasciculele lictorilor care erau  simbolurile autorităţii romane antice. 

La mitinguri, înconjurat de suporteri care poartă cămăşi negre, Mussolini a aprins imaginaţia mulţimilor.

"Fizicul lui era impresionant, iar stilul lui de oratorie, staccato şi repetitiv, era superb. Atitudinile sale erau extrem de teatrale, opiniile sale contradictorii, faptele sale erau adesea greşite, iar atacurile sale erau adesea răuvoitoare şi direcţionate greşit; dar cuvintele lui erau atât de dramatice, metaforele lui atât de potrivite şi de izbitoare, gesturile sale viguroase şi repetitive atât de extraordinar de eficiente, încât rareori nu reuşea să-şi impună starea de spirit", scrie Enciclopedia Britannica. 

Miliţiile fasciste au devastat zonele rurale din Valea Po şi câmpiile Puglia, au adunat socialişti, au incendiat birourile sindicatelor şi ale partidelor şi au terorizat populaţia locală.

Sute de radicali au fost umiliţi , bătuţi sau ucişi.

La sfârşitul anului 1920, Cămaşile Negre au început să atace instituţiile guvernamentale locale şi să împiedice administraţiile de stânga să preia puterea.

Mussolini a încurajat echipele – deşi în curând a încercat să le controleze – şi a organizat raiduri similare în şi în jurul oraşului Milano. Până la sfârşitul anului 1921, fasciştii controlau mari părţi ale Italiei, iar stânga, în parte din cauza eşecurilor sale din anii postbelici, aproape că se prăbuşise.

Guvernul, dominat de liberalii din clasa de mijloc, a făcut puţin pentru a combate această nelegiuire, atât prin voinţa politică slabă, cât şi prin dorinţa de a vedea stânga, în principal muncitoare, înfrântă. Pe măsură ce mişcarea fascistă şi-a construit o bază largă de sprijin în jurul ideilor puternice de naţionalism şi anti-bolşevism, Mussolini a început să planifice să preia puterea la nivel naţional.

Începutul dictaturii

În vara anului 1922, rămăşiţele mişcării sindicale au convocat o grevă generală. Mussolini a declarat că, dacă guvernul nu va împiedica greva, fasciştii o vor face.

Voluntarii fascişti au ajutat la înfrângerea grevei. La o adunare de 40.000 de fascişti la Napoli, pe 24 octombrie, Mussolini a ameninţat: „Fie ne va fi dat guvernul, fie îl vom pune stăpânire într-un marş asupra Romei”.

Fasciştii adunaţi şi entuziasmaţi au strigat la unison „Romi! romi! romi!” Toţi păreau dornici să mărşăluiască.

A  început Marşul asupra Romei şi a  fost suficient de ameninţător să doboare guvernul. Iar regele, pregătit să accepte alternativa fascistă , a trimis  telegrama pe care Mussolini o aştepta.

Mussolini, la 31 octombrie 1922, a devenit cel mai tânăr prim-ministru din istoria Italiei.  A obţinut puteri dictatoriale depline după un an şi a promovat o lege care le-a permis fasciştilor să cimenteze o majoritate în parlament. Alegerile din 1924,  fără îndoială frauduloase, i-au securizat puterea personală.

Mulţi italieni, în special în rândul clasei de mijloc, au salutat autoritatea sa. S-au săturat de greve şi revolte.

Mussolini le părea singurul om capabil să scoată ordinea din haos.

Fasciştii au inaugurat programe ambiţioase de lucrări publice. Costurile acestei comenzi au fost însă enorme. Sistemul democratic fragil al Italiei a fost abolit în favoarea unui stat cu partid unic.

• Partidele de opoziţie, sindicatele şi presa liberă au fost scoase în afara legii.
• Libertatea de exprimare a fost zdrobită.
• O reţea de spioni şi poliţişti secreti vegheau asupra populaţiei.
• Această represiune a lovit liberalii şi catolicii moderati, precum şi pe socialişti.

În 1924, oamenii lui Mussolini l-au răpit şi ucis pe deputatul socialist Giacomo Matteotti , care devenise unul dintre cei mai mari critici ai fascismului în parlament. 

Invadarea Etiopiei

Mussolini visa să readucă Imperiul Roman la viaţă. Ochiul i s-a oprit asupra Etiopiei.

După 10 luni de pregătiri,  Italia a invadat -o în octombrie 1935. A urmat o campanie brutală de cucerire colonială în care italienii au aruncat tone de bombe cu gaz asupra poporului etiopian.

Europa şi-a exprimat groaza; dar n-a făcut nimic. Liga Naţiunilor a impus sancţiuni, dar s-a asigurat că lista exporturilor interzise nu include  petrolul, care ar putea provoca un război european.

Dacă Liga ar fi impus sancţiuni petroliere, a spus Mussolini, ar fi trebuit să se retragă din Etiopia într-o săptămână. Dar nu s-a confruntat cu o astfel de problemă şi, în noaptea de 9 mai 1936, a anunţat în faţa unei mulţimi imense de aproximativ 400.000 de oameni care stăteau umăr la umăr în jurul Pieţei Venezia din Roma că „în al 14-lea an al erei fasciste” marele eveniment fusese împlinit: Italia avea imperiul ei.

Italia îşi găsise şi un nou aliat. Intenţia asupra propriilor sale ambiţii imperiale în Austria,Adolf Hitler încurajase activ aventura africană a lui Mussolini, iar sub îndrumarea lui Hitler.  Germania fusese singura ţară puternică din vestul Europei care nu se întorsese împotriva lui Mussolini.

Calea era acum deschisă pentru Pactul de Oţel: Axa Berlin- Roma.

În 1938, urmând exemplul german, guvernul lui Mussolini a adoptat legi antisemite în Italia care discriminau evreii în toate sectoarele vieţii publice şi private şi a pregătit deportarea a aproximativ 20% dintre evreii italieni în lagărele germane în timpul războiului. 

Al Doilea Război Mondial

În timp ce Mussolini a înţeles că pacea este esenţială pentru bunăstarea Italiei , că un război lung s-ar putea dovedi dezastruos şi că nu trebuie să „marşeze orbeşte cu germanii”.  Mussolini a fost la început de acord că Italia nu trebuie să intre în război, „dar a  spus că onoarea l-a obligat să mărşăluiască alături de Germania".

Aşadar, la 10 iunie 1940 Italia a declarat război Franţei. 

De la început, războiul a mers prost pentru Italia, iar speranţele oportuniste ale lui Mussolini pentru o victorie rapidă s-au dizolvat în curând. Franţa s-a predat înainte de a exista o oportunitate chiar şi pentru o victorie simbolică a Italiei, iar Mussolini a plecat la o întâlnire cu Hitler, conştient din păcate, aşa cum a spus Ciano, că opinia sa are „doar o valoare consultativă”.

Germanii au luat decizii precum ocuparea României şi invazia ulterioară a Uniunii Sovietice fără nicio notificare prealabilă a lui Mussolini.

„Pentru a-l pedepsi pe Hitler cu propria sa monedă”, aşa cum a recunoscut deschis Mussolini, a decis să atace Grecia prin Albania în 1940 fără a-i informa pe germani.

Rezultatul a fost o înfrângere totală.

Campania din 1941 de sprijinire a invaziei germane a Uniunii Sovietice a eşuat, de asemenea, în mod dezastruos şi a condamnat mii de trupe italiene prost echipate la o retragere într-o iarnă de coşmar.

Hitler a trebuit să vină din nou în ajutorul aliatului său în Africa de Nord.  După capitularea Italiei în Africa de Nord în 1943, germanii au început să ia măsuri de precauţie. 

Când aliaţii occidentali au invadat cu succes Sicilia , în iulie 1943, era evident că colapsul regimului fascist italian era iminent .

Căderea lui Il Duce

Pe 24 iulie, la o şedinţă a Marelui Consiliu Fascist, autoritatea constituţională supremă a statului, o majoritate covârşitoare a adoptat o rezoluţie care l-a revocat din funcţie pe Mussolini.

Ignorând votul, Mussolini şi-a făcut apariţia la biroul său a doua zi dimineaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În acea după-amiază, însă, a fost arestat prin poruncă regală pe treptele Vilei Savoia. 

Închis mai întâi pe insula Ponza, apoi pe o insulă mai îndepărtată de pe coasta Sardiniei , el a fost în cele din urmă transportat la un hotel pe Gran Sasso d'Italia , în munţii Abruzzi.

O echipă de comandouri germane condusă de ofiţerul Waffen-SS Otto Skorzeny l-au ajutat pe dictatorul italian să evadeze pe 12 septembrie 1943 şi să fie transportat calea aerului la Munchen.

Mussolini a fost de acord cu sugestia lui Hitler de a stabili un nou guvern fascist în nord şi de a-i executa pe acei membri ai Marelui Consiliu, inclusiv pe ginerele său, Ciano, care îndrăznise să voteze împotriva lui.

Republica Socială Italiană astfel înfiinţată la Salò nu a fost, aşa cum însuşi Mussolini a recunoscut sumbru în faţa vizitatorilor, nu mai mult decât un guvern marionetă la cheremul comandamentului german.

Şi acolo, trăind în vise şi „gândindu-se doar la istorie şi la cum va apărea el în ea”, aşa cum a spus unul dintre miniştrii săi, Mussolini a aşteptat sfârşitul inevitabil . Între timp, fasciştii italieni şi-au menţinut alianţa cu germanii şi au participat la deportări, torturarea suspecţilor partizani şi războiul împotriva aliaţilor.

Dictatorul,  împreună cu amanta sa, Claretta Petacci, care insistase să rămână cu el până la capăt, au fost împuşcaţi la 28 aprilie 1945. Trupurile lor au fost spânzurate cu capetele în jos, în Piazza Loreto din Milano, şi au fost lovite. 

Mulţimea a jubilat  şi sărbătorit căderea dictatorului şi sfârşitul războiului.

La 100 ani, un partid neofascist câştigă alegerile cu o majoritate covârşitoare

Democraţia a fost restabilită în ţară după 20 de ani de dictatură , iar un nou partid neofascist, Fraţii Italiei,  care pare să se inspire după idealurile lui Mussolini,  a câştigat alegerile parlamentare din 2022 după o îndelungată perioadă de criză economică, pandemie de coronavirus şi de criză politică. 

Se va repeta istoria în cazul Italiei? 

Mulţi europeni liberali şi social-democraţi îi compară pe Matteo Salvini şi Giorgia Meloni cu Il Duce. Însă în ciuda dificultăţilor, democraţia din Italia, care este membru UE şi NATO, este mult mai întărită decât era in 1922. 

Şefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a ameninţat Italia înaintea alegerilor de duminică - dacă câştiga extrema dreaptă condusă de Giorgia Meloni şi de Matteo Salvini, Italia va fi sancţionată ca Ungaria.

În timpul unei conferinţe de la Universitatea Princeton, un însoţitor i-a subliniat lui von der Leyen că „persone apropiate de Putin” se numără printre candidaţii pentru viitoarele alegeri legislative din Italia.„Vom vedea”, a răspuns ea. „Dacă lucrurile merg într-o direcţie dificilă – şi am vorbit despre Ungaria şi Polonia – avem instrumentele”.