Lăcomia regimurilor arabe a fost cea care a generat revolta populaţiei - experţi

Burhane Ghaliune, director al Centrului de studii arabe de la Sorbona, Paris, constată apariţia unei "elite corupte, sprijinite de ţările occidentale". "Singura motivaţie a acesteia este acumularea de bogăţii, în timp ce predecesorii săi afişau intenţia de a schimba viaţa celor mai defavorizaţi", apreciază el.

"Pe de altă parte, liderii care se agaţă de putere de peste 30 de ani vor ca progeniturile lor să le succeadă. Este o provocare pentru populaţie", subliniază acest profesor de sociologie de origine siriană.

Îndepărtarea de la putere a preşedintelui tunisian Zine El Abidine Ben Ali după 23 de ani de guvernare şi contestarea fără precedent cu care se confruntă preşedintele egiptean Hosni Mubarak sunt indiciul "falimentului unui model care combină o deschidere sălbatică a pieţei cu despotismul caracteristic evului mediu", afirmă el.

Indicele democratic stabilit de Economist Intelligence Unit (EIU) pentu 2010 arată că "Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt regiunile cele mai represive din lume, deoarece din 20 de ţări, 16 pot fi calificate drept autoritare".

"Israelul este singura democraţie din regiune", afirmă EIU, dar o "democraţie cu deficienţe". Irakul, Libanul şi Autoritatea Palestiniană sunt prezentate ca "regimuri hibride", în timp ce celelalte ţări sunt "regimuri autoritare".

Toate ţările arabe se situează în a doua parte a clasamentului mondial, care numără 167 de ţări.

În opinia lui Ghassan Salame, profesor de ştiinţe politice la Paris, dacă lumea arabă este familiarizată cu tirania de la sfârşitul colonialismului, de 30 de ani a avut loc o evoluţie catastrofală.

"Bourguiba şi Boumedienne duceau o viaţă austeră şi nu considerau statul proprietatea lor", afirmă el.

Părintele independenţei tunisiene, Habib Bourguiba, a guvernat timp de 30 de ani, începând din 1957, iar Houari Boumediene a condus Algeria din 1965 până în 1978.

Potrivit acestor experţi în lumea arabă, "începând din anii '70, aceste regimuri au început să plonjeze în neoliberalism pentru a-l deturna în favoarea lor şi a institui o guvernare coruptă, acaparând mari părţi din economie".

Revolta s-a născut din refuzul de a vedea o minoritate aflată la putere îmbogăţindu-se, în timp ce majoritatea trăieşte în sărăcie, şi de a i se confisca dreptul de exprimare.

"Societăţile arabe erau pregătite să explodeze de ani buni, şi din întâmplare, scânteia s-a aprins în Tunisia, iar focul s-a extins în Egipt", afirmă Paul Salem, directorul Centrului Carnegie în Orientul Mijlociu, cu sediul la Beirut.

"Ceea ce este remarcabil în aceste revolte, este că sloganurile care au determinat mii de persoane să acţioneze în Egipt şi Tunisia sunt drepturile omului şi ale cetăţeanului, democraţia socială şi justiţia economică. Este un program democratic şi nu ideologic", subliniază el.

Dacă este dificil de evaluat bogăţia acestor lideri, de mai mulţi ani au apărut republici dinastice. Bashar al-Assad l-a înlocuit pe tatăl său decedat în 2000, Hosni Mubarak vrea să îi transmită puterea fiului său Gamal, iar liderul libian Muammar Khadafi are aceeaşi ambiţie.

"În ultimii 30 de ani, singura opoziţie reală faţă de regimurile autoritare era mişcarea islamică, dar mişcările din Egipt şi din Tunisia au reuşit în câteva săptămâni acolo unde partidele islamice au eşuat timp de decenii", asigură Salem.

"Acest lucru demonstrează că democraţia are în prezent o rezonanţă mai puternică decât islamismul, naţionalismul arab sau ideile de stânga", afirmă el.