Lumea începe să se reorganizeze

Am scris, în urmă cu câteva luni, că lumea este în procesul unei reorganizări, ceva ce se întâmplă la fiecare câteva generaţii. Nu este un proces care să depindă de deciziile celor puternici sau ceva care poate fi oprit rapid. Apare în urma unor presiuni politice şi economice în interiorul unor ţări. Aceste presiuni interne se transformă în presiuni militare, iar sistemul intern încearcă să îl stabilizeze. Unele ţări trec prin aceste lucruri ca prin evenimente obişnuite, deşi dureroase, în timp ce altele destabilizează sau atacă. Un alt nume pentru ce se întâmplă este „progres”, care este departe de un marş triumfal spre fericire, ci este o luptă dureroasă cu realitatea; aceste greutăţi ale progresului se transformă în costuri pentru alţi oameni sau alte naţiuni. Cineva trebuie să fie responsabil pentru perturbarea sau dezorientarea schimbării, iar degetul este tot timpul îndreptat spre alţii, nu spre ei înşişi.

Baza acestui ciclu din prezent a fost Europa în anii 1990, când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat şi a fost semnat tratatul Maastricht pentru a uni continentul. În 2001, Statele Unite au trecut prin atacurile din 11 septembrie. În 2013, Xi Jinping a devenit preşedinte al Chinei. În ciclul istoriei, un deceniu sau două reprezintă un timp relativ scurt.

Destrămarea Uniunii Sovietice a avut, la acea vreme, intenţia creării unei regiuni eficiente. Unificarea Europei sub Uniunea Europeană a avut scopul reducerii unui conflict şi al creării prosperităţii. Răspunsul SUA la atacurile din septembrie 2001 a avut intenţia reducerii ameninţării terorismului. Alegerea lui Xi avea obiectivul punerii Chinei pe drumul unei prosperităţi nemaivăzute.

Niciuna dintre aceste intenţii nu s-a terminat cu un eşec complet. Destrămarea sovietică a dus unele dintre fostele componente ale Uniunii Sovietice şi sateliţii acesteia la un oarecare nivel de prosperitate. Unificarea europeană a dus la o perioadă de productivitate. Răspunsul american a prevenit un alt atac tip 9/11 în SUA. Iar China a avut parte de prosperitate. Aşa cum se întâmplă şi cu alte cicluri, intenţiile liderilor nu au fost un eşec complet, cel puţin până la următorul ciclu.

A trecut o generaţie de la ultima schimbare, iar crăpăturile fazei anterioare se află în ultimele stadii ale schimbării. Rusia încearcă să reconstruiască Uniunea Sovietică, începând cu războiul său din Ucraina. Uniunea Europeană este complet divizată, iar Germania şi Franţa au propus instituţionalizarea diviziunii. În ultimele zile, radicalismul islamic a reapărut odată cu invazia Israelului de către Hamas. SUA, care au prevenit înainte atacuri majore ale teroriştilor islamici, s-au strecurat în prevăzuta fază finală a propriului ciclu, unde tensiunile dintre oameni cu privire la politică, rasă, religie, sexualitate ş.a vor domina următorii câţiva ani. Iar creşterea economică a Chinei a dus la slăbiciune economică şi tensiune politică.

Sunt două lucruri pe care vreau să le semnalez aici. Primul este că statele au milioane de oameni. Aceşti oameni emit decizii şi apoi dau vina pe lideri, pentru că provocarea a milioane de oameni de a trăi împreună este mult prea dificilă. Cineva trebuie învinuit, iar acel cineva nu poate fi propria persoană, aşadar există o furie periodică. Al doilea lucru este că problema noii perioade nu are soluţia perioadei anterioare.

Ne aflăm, astfel, într-o perioadă nouă, care îşi are originile în ultima care a avut loc şi consistă în război, criză economică şi furie reciprocă. Acestea sunt realităţile cu adevărat universale, uneori fericite, dar de prea multe ori tragice. Însă sunt sigur că grecii au privit aceste lucruri la fel. Putem să evităm aceste cicluri? Aş zice că da, dar încă nu am făcut-o.