NAUFRAGIUL COSTA CONCORDIA - Pasagerii navei au amintiri încă vii la un an de la tragedie: "Am în continuare frică de orice"

Energică şi vorbind cu voce tare, preşedinta Colectivului naufragiaţilor francezi de pe Concordia (360 de membri) îşi prezintă istorisirea. Înainte de dramă, a mai avut una. Cea a morţii fratelui, a cărui absenţă a dorit să o depăşească în familie, dar departe de periferia oraşului Bordeaux (sud-vest), unde trăieşte în această perioadă dificilă.

Seara devreme, "sora mea mai mică dormea" în cabina sa de la Puntea 8, îşi aminteşte femeia în vârstă de 42 de ani. Împreună cu părinţii săi, atunci având vârste de 65 şi 75 de ani, asista la un spectacol de magie în sala de spectacole a navei.

Brusc, pe la ora locală 21.45 (22.45, ora României), simte "un impact" ca un "cutremur". "Se striga peste tot", relatează ea. Luminile se sting, se aprind din nou, în timp ce pe scenă Anne vedea "capul magicianului" livid, care era "cenuşiu, un cenuşiu pe care nu l-am mai cunoscut", povesteşte ea.

"Toată lumea alerga. Ţipa peste tot", spune ea. A urcat cele cinci etaje ca să o găsească pe sora sa. Iluminatul lipsea, exceptând luminile de urgenţă de pe coridoare. În cabină, Anne ilumina cu telefonul mobil.

Împreună cu rudele sale, rămâne pe Puntea 8 "trei sferturi de oră, o oră", spune ea. Îşi aminteşte că a observat, "în apropierea" navei, "o faleză" şi un "cormoran". Nava se scufunda. "Le-am spus părinţilor mei să îşi ia vestele de salvare şi am coborât la Puntea 4. Acolo, panica...", relatează ea. Nava era foarte "înclinată", "exista o mulţime de oameni", precizează ea.

"Am în continuare frică de orice"

Familia Decré a reuşit să se îmbarce pe o şalupă. "«Părinţii mei erau în vârstă» şi echipajul i-a luat în cele din urmă. Tatăl meu a fost cel care a spus că mai avea două fiice", explică ea. Mulţumită lui am reuşit să urc împreună cu sora mea. Mama mea, foarte slăbită de pierderea recentă a fiului, "nu se gândea decât să sară. Mi-am spus că în cazul în care va sări, va muri", îşi mai aminteşte ea.

Odată ajunşi în şalupă, le-a luat o jumătate de oră să ajungă pe insula toscană Giglio.

Nava transporta 4.229 de persoane, între care peste 3.200 de pasageri. Treizeci şi două de persoane au murit în timpul naufragiului, între care şase francezi.

Anne Decré nu îşi ascunde sentimentul de "vină" că s-a urcat în barca de salvare, în timp ce "sute de pasageri" au rămas "pe navă". "Dacă eu nu ieşeam, îmi omoram părinţii. Nu îşi pot pierde doi copii", se justifică ea.

Duminică, ceremonii de comemorare vor fi organizate pe insula Giglio, la un după catastrofă. Costa nu le-a recomandat supravieţuitorilor tragediei să se prezinte la ceremonii, pretextând că ceremoniile trebuie să fie rezervate familiilor persoanelor decedate, fapt ce a trezit mânia preşedintei Colectivului naufragiaţilor francezi.

Ea va fi acolo duminică. Ce aşteptări are de la această zi? "Ne vom regăsi (...) vom face schimb de amintiri de pe această insulă, din acea noapte" suspină ea, care, imediat cum a ajuns pe insulă, a început să-i adune pe supravieţuitorii francezi.

La un an după naufragiu, rănile încă nu s-au vindecat. În calitate de preşedintă a Colectivului, Anne este bine poziţionată încât să fie la curent cu problemele supravieţuitorilor francezi, unii divorţând, aţii devenind anxiolitici sau având vieţi profesionale instabile.

Anxietatea este omniprezentă. "Am în continuare frică de orice. Un plonjon într-o piscină, mirosul de iod, un strigăt de copil...", mărturiseşte ea.