O acţiune în Siria în baza "responsabilităţii de a proteja" necesită aprobarea ONU

Într-un discurs pe teme de politică externă, Hollande a citat "responsabilitatea de aproteja civili" aşa cuma fost ea votată în 2005 de către Adunarea Generală a ONU. El este primul lider care invocă o bază juridică precisă în vederea unei intervenţii militare ca reacţie faţă de presupusa utilizare a unor arme chimice de către Damasc.

Această noţiune, moştenitoare a dreptului de ingerinţă umanitară definit de fostul ministru francez al Afacerilor Externe Bernard Kouchner, a fost aprobată de Adunarea Generală în septembrie 2005 în cadrul unui Summit Mondial la New York.

Ea obligă fiecare stat să îşi "protejeze populaţiile de genocid, crime de război, purificare etnică şi crime împotriva umanităţii".

În Siria, folosirea gazelor toxice împotriva civililor ar putea să fie considerată o crimă de război.

În cazul în care un stat nu îşi respectă obligaţiile de a proteja, un grup de ţări pot "întreprinde o acţiune comună hotărâtă, prin intermediul Consiliului de Securitate" cu scopul de a-l obliga, inclusiv prin forţă, să le respecte, se precizează în documentul final adoptat la Summitul din septembrie 2005. Acest document invocă articolul VII din Carta Naţiunilor Unite care prevede măsuri coercitive pentru a obliga statul respectiv să respecte o decizie a Consiliului de Securitate.

Începând din 2005, Consiliul de Securitate s-a referit la "responsabilitatea de a proteja" în şase rânduri, pentru a justifica recursul la forţă. Acesta a fost cazul Libiei. Rezoluţiile 1.970 şi 1.973 din 2011 au furnizat baza legală a unei intervenţii militare NATO cu scopul de a proteja civili, care s-a încheiat cu răsturnarea lui Muammar Kadhafi de la putere.

La vremea respectivă, Rusia nu a opus un vot de veto acestor rezoluţii - aşa cum a făcut în cazul Siriei în trei rânduri începând din 2011 -, limitându-se să se abţină. Însă ea s-a plâns amar, ulterior, pentru faptul că occidentalii au depăşit mandatul primit, provocând prăbuşirea regimului Kadhafi.

Alt mod de a aplica "responsabilitatea de a proteja" este utilizat de către Curtea Penală Internaţională. Potrivit Statutului de la Roma din 1998, CPI are autoritatea să judece vinovaţi de trei dintre cele patru fapte vizate (genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război). Însă Siria nu este parte la CPI. Astfel, este necesar ca Consiliul de Securitate să sesizeze în mod oficial Curtea, ceea ce Moscova ar refuza în mod sigur.

O rezoluţie datând din noiembrie 1950, în plin Război al Coreei, prevede ca în cazul unui impas persistent în cadrul Consiliului, Adunarea Generală să poată să i se substituie, cu scopul de a apăra pacea şi securitatea internaţionale. Adunarea a adoptat fără probleme mai multe rezoluţii denunţând regimul lui Bashar al-Assad, dar va fi necesar timp în vederea reunirii unei majorităţi credibile şi este vorba despre o procedură cu totul excepţională.

O soluţie intermediară ar putea fi ca Adunarea să voteze o rezoluţie care să justifice a posteriori o operaţiune militară în Siria.

Statele Unite şi aliaţii lor pot, de asemenea, să nu ceară vreun mandat ONU, aşa cum au procedat în Kosovo, în 1999, când au purtat o campanie de bombardamente cu scopul de a-i forţa mâna lui Slobodan Miloşevici. Însă, atunci, Washingtonul a beneficiat de aprobarea NATO.