OPINIE | Dacă ignorăm un pic zgomotul politic din jurul lui Donald Trump, iată ce se vede

Evenimentul verii este ameninţarea formulată de preşedintele american că e gata să impună tarife pentru toate importurile din China, în valoare totală de 505 mld. dolari pe an, nu doar pentru importuri de 200 mld. dolari, cum anunţase în iunie.

Această afirmaţie poate părea deplasată, dacă ţinem cont de zgomotul politic uriaş stârnit în SUA de aparenţa nefiresc de amicală a întâlnirii Trump-Putin - zgomot care pentru noi pare perfect întemeiat, venind după ce preşedintele american tocmai îi certase pe europeni fiindcă nu cotizează suficient la NATO şi numise Uniunea Europeană „duşman” pe motiv că America iese în pagubă din comerţul cu europenii. Importanţa globală a unui eveniment se vede însă corect nu în zgomotul politic din jurul lui, ci în reacţia pieţelor financiare: indiferente după întâlnirea de la Helsinki, pieţele financiare au arătat însă nervozitate la 20 iulie, după anunţul lui Trump privind suprataxarea importurilor chinezeşti. N-au mai apărut scăderile de la burse din 19 iunie, când Trump a anunţat că pregăteşte tarife de 10% pentru importuri din China de 200 mld. dolari pe an; analiştii citaţi de presa financiară văd însă acum o perioadă de volatilitate mai greu de potolit decât scăderile de atunci.

Nu doar escaladarea atât de rapidă de către preşedintele american a ostilităţilor îi nelinişteşte pe investitorii la bursă, ci şi greutatea de a prevedea modul în care va alege China acum să răspundă. La 6 iulie, data calificată de Beijing drept momentul oficial de început al „celui mai mare război comercial din istoria economiei”, a intrat în vigoare un prim val de suprataxe, de 25% pentru un volum al importurilor de 34 mld. dolari, căruia China i-a replicat imediat cu o măsură similară. China importă însă anual din SUA mărfuri şi servicii de mai puţin de 200 mld. dolari, deci răspunsul ei nu mai poate fi acum simetric dacă ameninţarea în valoare de 505 mld. dolari a lui Trump se materializează, dar s-ar putea îndrepta, într-o formă sau alta, contra multinaţionalelor americane care operează în China, ceea ce ar fi chiar mai dureros decât nişte tarife vamale mărite.

Dar nici asta nu poate alarma bursele atât de tare pe cât o face peisajul economic de ansamblu: cu programul său de majorări de dobânzi pe care, în condiţii de inflaţie în creştere, acum nu mai e dispusă să-l amâne, Rezerva Federală a depăşit în sfârşit perioada deja mult prea lungă a celor aproape nouă ani de stimulare monetară a economiei (de unde şi criticile aduse în premieră Fed de acelaşi Donald Trump, care probabil ar fi vrut ca banca centrală americană să continue la infinit cu tiparniţa de bani şi dobânzile mici). În acelaşi timp, efectul reformei fiscale iniţiate de administraţia Trump la finele anului trecut - scăderi de taxe pentru companii şi pentru americanii cu venituri mari, tocmai spre a da economiei un impuls capabil să-l înlocuiască pe cel dat de Fed, deja se cam duce (iar unii jucători pesimişti zic chiar că banii în plus au fost cheltuiţi de fapt pe răscumpărări de acţiuni din partea investitorilor care vor să se protejeze astfel de viitoare căderi ale burselor).

„China, UE şi alţii şi-au manipulat monedele şi dobânzile să stea la niveluri joase, în timp ce SUA majorează dobânzile tocmai când dolarul devine tot mai tare cu fiecare zi, luându-ne marele avantaj competitiv”, a comentat Trump situaţia pe Twitter, referindu-se la Rezerva Federală, care tocmai a majorat la 11 iunie dobânda de referinţă şi se pregăteşte să o majoreze încă de două ori până la sfârşitul anului. „SUA ar trebui să fie lăsate să recupereze ce s-a pierdut din cauza manipulării ilegale a monedelor şi din cauza Acordurilor Comerciale RELE. Vin scadenţele datoriei şi noi creştem dobânzile? Nu zău?” Criticii preşedintelui au explicat, bineînţeles, că Trump e de vină, fiindcă a făcut reforma fiscală într-o perioadă când economia oricum creştea, ceea ce a silit Fed să accelereze ritmul majorărilor de dobânzi ca să evite o supraîncălzire. La rândul lor, aceste majorări de dobânzi fac mai atractiv dolarul, care se apreciază în dauna celorlalte monede, iar lansarea de către SUA a războiului comercial şi cu China, şi cu UE loveşte şi yuanul, şi moneda europeană.

Ceea ce acuză Trump în mesajul său, anume faptul că „vin scadenţele datoriei”, n-a apărut însă peste noapte, ci în ani de zile în care bugetele federale au acumulat deficite. Un raport al Biroului pentru Buget al Congresului SUA arată că datoria publică a SUA, care s-a menţinut până în 2007 la mai puţin de 40% din PIB, a început să crească brusc din 2008, se apropia deja de 80% din PIB în 2013 şi proiecţia actuală este că până în 2028 ar putea ajunge aproape de 100% din PIB fără o schimbare în politica de venituri şi cheltuieli. În aceste condiţii şi ştiind că majorarea dobânzilor Fed va încetini creşterea economică în următorii ani, preşedintele a aplicat pur şi simplu filozofia tradiţională republicană, care susţine că poţi stimula economia cel mai eficient dând scutiri şi reduceri de taxe pentru corporaţii, pentru cei mai bogaţi şi tăind din cheltuielile sociale, iar la asta a adăugat abordarea politicii externe a SUA dintr-o postură de creditor care îi ia tare pe datornici ca să-şi recupereze banii şi îi ameninţă cu penalizări pe rău-platnici.

Ştiind toate acestea, investitorii înţeleg mult mai bine decât cetăţenii furaţi de zgomotul politic sensul de urgenţă economică al întregii ofensive lansate de Trump contra Chinei, a NATO, a UE pe motiv că nu plătesc preţuri corecte către SUA ori că persecută firmele americane („V-am zis eu! UE tocmai a aplicat o amendă de Cinci Miliarde de Dolari uneia dintre marile noastre companii, Google. Ei au tot profitat de SUA, dar n-o să le mai meargă mult!” a fost tweetul din 19 iulie al lui Trump după ce UE a amendat Google cu 4,3 mld. euro pe motiv de folosire a Android pentru consolidarea supremaţiei pe piaţa căutărilor online). Atâta vreme cât Rezerva Federală a suplimentat an de an fără crâcnire generoasele programe de inundare a pieţelor cu bani ieftini, administraţia Obama a putut nu doar să se laude cu relansarea economică a ţării după criză, dar şi să vorbească în politica externă exclusiv despre ceea ce a desemnat generic drept valori: drepturile omului, drepturile minorităţilor, protejarea democraţiei. Acum, când lucrurile s-au schimbat, toată lumea se arată foarte, foarte mirată cum de discursul cu care iese în lume preşedintele SUA s-a schimbat şi el, deşi explicaţia e la îndemâna oricui.

În aceeaşi logică poate fi înţeles sensul întâlnirii lui Donald Trump cu Vladimir Putin la Helsinki: ea a urmat natural după deblocarea conflictului cu Kim Jong-un şi ambele au ca scop să atragă Rusia, respectiv Coreea de Nord pe cât posibil mai aproape de SUA şi mai departe de China. Şi asta ţinând cont nu doar de războiul comercial al SUA cu China, ci de toate nivelurile la care SUA se află ori s-ar putea afla în conflict cu China, considerată de administraţia americană actuală drept singura putere cu veleităţi de supremaţie mondială şi cu intenţii agresive demne de luat în seamă, fie şi doar sub forma spionajului cibernetic sau, cum susţin fanii lui Trump, sub forma sponsorizării unora dintre adversarii lui politici. Dar fie că e vorba de China sau de alţii, stilul de negociere e acelaşi cu toţi partenerii comerciali, militari, investitorii şi debitorii reali sau potenţiali, trataţi prompt ca prieteni sau ca duşmani în funcţie de cât de dispuşi se dovedesc să ajute America să-şi redreseze bugetul.

La 25 iulie, Jean Claude-Juncker, preşedintele CE, e aşteptat la Washington cu „o ofertă importantă de comerţ liber”, cum a spus optimist un oficial de la Casa Albă. E vorba de chestiunea tarifelor în comerţul pentru autovehicule: Trump consideră incorecte tarifele de 10% impuse de UE pentru exporturile de autovehicule în SUA şi a ameninţat că va răspunde cu un tarif de 20-25% la importurile auto din Europa. Dacă se va rezolva cu bine conflictul, Juncker, Merkel şi Trump vor deveni cei mai buni prieteni. Preventiv însă, secretarul pentru comerţ Wilbur Ross a anunţat încă din luna mai că pregăteşte un studiu care să determine dacă „abuzul în tacticile comerciale” pe piaţa importurilor auto „ameninţă securitatea naţională” a SUA. „Securitatea economică este securitate militară. Şi fără securitate economică nu poţi să ai securitate militară”, a declarat Ross la CNBC.